Personalitatea Profetului
Omul şi Profetul au coexistat în persoana lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) într-un mod minunat. Cei care au avut îndoieli cu privire la mesajul său nu au avut niciun dubiu în ceea ce priveşte distincţia sa, puritatea fiinţei sale sau puritatea omeniei sale. Allah a ştiut unde să plaseze mesajul Său şi l-a ales pe acela care reprezenta maximum pe care omenirea îl putea atinge în privinţa măreţiei, nobleţei şi onestităţii. Oamenii l-au auzit dojenindu-i pentru orice exagerare de a-l glorifica sau a-i afirma supremația. Le-a interzis chiar să se ridice în picioare atunci când intra într-o încăpere. El a spus: „Nu vă ridicaţi precum fac nearabii atunci când vor să se slăvească unul pe celălalt.”
Când s-a petrecut eclipsa de soare în ziua în care fiul său, Ibraahiim, a decedat, musulmanii au spus că aceasta a fost determinată de tristeţea pentru pierderea lui. Dar Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), onest, s-a grăbit să respingă şi să nege această presupunere, înainte ca ea să devină o legendă. A stat printre musulmani şi li s-a adresat după cum urmează: „Soarele şi luna sunt două semne ale lui Allah. Eclipsa nu este determinată niciodată de moartea sau naşterea cuiva.”
Oamenii aveau încredere în el şi realizarea a ceea ce i-a fost încredinţat merita mai mult decât gloria întregii lumi. Era sigur că a venit pentru a schimba modul de viaţă al omenirii şi că nu era un Profet doar al tribului Quraish sau doar al arabilor, ci era Profetul lui Allah trimis tuturor oamenilor de pe pământ!
Preamilostivul Allah a descris cât de departe va ajunge misiunea Profetului şi cât de departe va flutura stindardul său. Muhammad a înţeles adevărul credinţei pe care a afirmat-o, nemurirea de care va avea parte cât timp Allah va moşteni pământul şi pe cei care îl ocupă. Cu toate acestea, nu a văzut în sine, în religia sa, sau în succesul său fără precedent mai mult decât o cărămidă din construcţia noii lumi! Acest bărbat puternic s-a ridicat pentru a evidenţia această idee într-una dintre afirmaţiile sale: „Relaţia dintre profeţii care au venit înaintea mea şi mine este precum aceea a unui om care a construit o casă şi a decorat-o adecvat, fără a pune însă o cărămidă într-unul dintre colţurile sale. Acest lucru i-a făcut pe oameni să meargă în jurul ei şi să îşi exprime uimirea, spunând: «Nu va fi aşezată această cărămidă?» Eu sunt o astfel de cărămidă şi eu sunt ultimul dintre Profeţi.”
Toată viaţa sa, toate luptele, eroismul său, toată gloria şi puritatea sa, victoria obţinută pentru religia sa şi aceea de după moartea sa, nu erau decât o cărămidă, dar care era cheia de boltă a construcţiei noii lumi. El a fost cel care a subliniat acest lucru şi l-a repetat. În plus nu a susţinut un astfel de discurs dintr-o modestie calculată, pentru a hrăni foamea de glorie. A evidenţiat doar situaţia de fapt. Transmiterea a reprezentat o parte din chintesenţa mesajului. Deşi modestia era una dintre trăsăturile esenţiale ale lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), aceasta nu era unicul semn al măreţiei sale; el a atins un nivel neegalat de excelenţă şi de superioritate, devenind un semn şi simbol în sine.
Acesta a fost învăţătorul omenirii şi ultimul dintre profeţi. El a fost o lumină văzută de către oameni, a trăit printre ei ca fiinţă umană şi apoi, după plecarea sa din această lume, a fost perceput de către întreaga lume drept adevăr şi amintire.
Scopul vieţii companionilor lui a fost să urmeze lumina adusă de Muhammad, Profetul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Preamilostivul Allah a contopit în el esenţa adevărului şi a demnităţii care i-au onorat astfel viaţa şi a luminat destinul omenirii.