Statutul nostru în faţa lui Allah
Citeşte! În numele Domnului tău care a creat, care l-a creat pe om din sânge închegat! Citeşte! Domnul tău este cel mai Nobil, este Cel care l-a învăţat cu calemul, l-a învăţat pe om ceea ce el nu a ştiut! Dar nu! Omul întrece măsura, când se vede el bogat! Însă la Domnul tău se află întoarcerea! (Al-’Alaq 96:1-8).
În versetul de mai sus, Allah ne arată că, în ciuda neajutorării lor, aceşti oameni pot uita şi deveni orientaţi în mod excesiv asupra propriei persoane. Cu adevărat, sunt oameni care manifestă nerecunoştinţă faţă de Allah, fără să ia în considerare cum este Cel care i-a creat sau cum este Cel care le-a oferit toate acele calităţi de care sunt atât de mândri. De fapt, fără excepţie, în toate aceste situaţii, toţi oamenii depind de protecţia şi mila lui Allah. Pe lângă aceste abilităţi precum văzul, auzul, vorbirea, capacitatea de a merge şi mobilitatea, o mulţime de sisteme funcţionează în interiorul corpului lor fără ca ei să fie conştienţi, dar fără de care nu ar reuşi să supravieţuiască. Numai un moment dacă am reflecta asupra acestor aspecte vom realiza cât de mici suntem în faţa lui Allah. Cu toate acestea unii îşi amintesc de Allah numai când sunt puşi în faţa unei probleme sau a unei dificultăţi. De exemplu, un om aflat într-o barcă despre care credea că îl va aduce în siguranţă la ţărm, intră imediat în panică atunci când un vânt puternic îi loveşte barca, făcând-o să plutească în derivă. În mod asemănător, turbulenţele de la bordul unui avion sau cea mai mică defecţiune tehnică pot determina o persoană să simtă o teamă foarte mare. În astfel de situaţii, când realizează cât de neajutoraţi sunt în absenţa protecţiei lui Allah, fără de care nu pot ieşi din acea situaţie, se întorc la Allah şi încep să se roage. Chiar şi cineva care, cu puţin timp înainte, se plimba arogant printre alţi pasageri din aeroport realizează cât de multă nevoie are de ajutorul lui Allah în faţa unui asemenea pericol şi că, doar cu voia lui Allah, într-o secundă poate pierde tot ceea ce posedă. Coranul ne spune cum oamenii se întorc la Allah în astfel de momente, dar, atunci când pericolul a trecut, revin ca nişte nerecunoscători la vechea lor atitudine:
Voi îi chemaţi, afară de El. Dar după ce El vă mântuieşte, aducându-vă pe uscat, voi vă întoarceţi [de la El], căci omul este nerecunoscător! Sunteţi voi siguri că El nu va face să se scufunde cu voi o bucată de uscat sau că El nu va trimite împotriva voastră vijelie cu pietriş şi că voi nu veţi mai găsi apoi niciun ocrotitor? Sau sunteţi voi siguri că El nu vă va întoarce [pe mare] altă dată şi nu va trimite asupra voastră vânt pustiitor şi nu vă va îneca, din cauza nemulţumirii voastre? Şi atunci nu veţi mai afla voi pe nimeni, ca ajutor împotriva Noastră! (Al-Israa’ 17:67-69).
Aşa cum ni se spune în următoarele versete revelate de Allah, omul nu are nicio putere. Allah ne reaminteşte aceasta într-un alt verset:
Şi nu purcede pe pământ cu semeţie, căci tu nu vei despica pământul şi nici nu vei atinge înălţimea munţilor! Toate acestea sunt rele şi sunt urâte de Domnul tău. (Al-Israa’ 17:37-38).
Musulmanii sunt conştienţi de aceste aspecte în orice moment şi în orice loc. Cuvintele pe care le folosesc reflectă credinţa lor deplină în acest adevăr. Chiar dacă una dintre calităţile sale ar fi cea mai bună din lume, cel care înţelege măreţia lui Allah nu ar considera că acest lucru i se datorează; în schimb, ar considera că el se datorează măiestriei lui Allah şi îi poate fi luat în orice moment, dacă Allah ar dori astfel. Credinciosul nu ar îndrăzni niciodată să spună: ,,Această frumuseţe face parte din mine şi, atât timp cât am grijă de mine, nimic nu se poate întâmpla”; el dovedeşte astfel că nu îşi poate asuma această binecuvântare, întrucât ea nu este un rezultat al propriei sale puteri. Ştie că un singur virus sau microb invizibil ochiului, sau un accident minor poate distruge această frumuseţe; toate acestea sunt în puterea lui Allah. De aceea el adoptă un limbaj care arată în mod consecvent recunoştinţa pe care o simte faţă de Allah, Cel pe care Îl preamăreşte. Dacă o altă persoană ar face referire la frumuseţea sa, atunci el ar răspunde amintindu-i acelei persoane de frumuseţea lui Allah, de puterea Sa infinită, de inteligenţa şi măreţia Lui. Insistând că aspectul său plăcut se datorează doar voinţei lui Allah şi că reflectă doar o mică parte a nemărginitei inteligenţe şi frumuseţi a lui Allah, el Îl preamăreşte pe Allah.
Conştientizarea lipsei de putere a omului în faţa lui Allah se manifestă în toate aspectele comportamentului credinciosului. Un credincios devotat nu va vorbi niciodată în mod umilitor despre o altă persoană care are mai puţine mijloace de subzistenţă decât el; de asemenea, nu va vorbi în mod jignitor nici despre altcineva care nu a fost înzestrat de Allah cu un aspect fizic plăcut. La fel, credincioşii nu se vor adresa nici celor săraci într-un mod dispreţuitor, doar pentru că ei sunt bogaţi; nici cei care deţin puterea nu-i vor discrimina pe cei aflaţi într-o clasă inferioară şi nici cei inteligenţi nu-i vor umili pe cei mai puţin deştepţi. Credincioşii se vor purta ştiind că, în testul vieţii, Allah a decis o soartă diferită pentru fiecare om şi că în faţa lui Allah adevărata superioritate se măsoară în credinţă şi pietate. Din acest motiv şi în concordanţă cu principiile morale enunţate în Coran, credinciosul adoptă cel mai respectuos mod de adresare faţă de toţi cei din jur, indiferent dacă sunt bogaţi sau săraci, puternici sau slabi. Realizând că orice alt comportament ar însemna că el consideră că se află la un nivel superior, nu faţă de oameni, ci faţă de Allah, se teme şi caută refugiu la Allah. Despre această caracteristică a credincioşilor se vorbeşte în Coran astfel:
… Purtaţi-vă bine cu părinţii, cu rudele, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul apropiat şi cu vecinul străin, cu tovarăşul de alături, cu călătorul de pe drum şi cu cei stăpâniţi de mâinile voastre drepte, căci Allah nu-i iubeşte pe cel trufaş şi pe cel lăudăros! (An-Nisaa’ 4:36).
____________
femeiamusulmana.blogspot.com