Probabil că cele mai importante motive ale atitudinii total antireligioase ale acestei civilizaţii, atât în ceea ce priveşte conceptele, cât şi metodele ei, se datorează moştenirii de către Europa a civilizaţiei romane, cu orientarea sa total materialistă raportat la viaţa umană şi la propria sa valoare, cu revolta naturii umane împotriva dispreţului creştinismului faţă de această lume şi împotriva reţinerii dorinţelor fireşti şi eforturilor legitime ale omului. Această revoltă a atins un astfel de succes încât a constrâns sectele şi bisericile creştine să adapteze treptat unele dogme la condiţiile sociale şi raţionale schimbătoare din Europa. În felul acesta, creştinismul, în loc să influenţeze viaţa socială a adepţilor săi şi să o schimbe – aşa cum cere prima îndatorire religioasă – a păstrat tăcerea în legătură cu ceea ce a impus cutuma şi s-a transformat într-un paravan pentru proiectele politice. Creştinismul are astăzi – după părerea marii majorităţi – doar un sens formal, aşa cum a fost şi situaţia zeilor romani, cărora nu li se îngăduia şi de la care nici nu se aştepta să aibă vreo influenţă reală asupra societăţii. Fără îndoială că există în Occident numeroşi indivizi care simt şi gândesc într-o manieră religioasă şi depun eforturi disperate pentru a pune convingerile lor în acord cu spiritul civilizaţiei lor, dar aceştia sunt doar excepţii. Europeanul obişnuit cunoaşte o singură religie pozitivă: adorarea progresului material; adică acea convingere că viaţa nu are niciun alt ţel în afară de a deveni din ce în ce mai uşoară, sau, aşa cum se afirmă printr-o expresie uzuală ,,liberă de nedreptatea naturii“. Templele acestei religii sunt marile uzine, cinematografele, laboratoarele chimice, sălile de dans sau centralele electrice…, iar preoţii acestei religii sunt inginerii, stelele de cinema, conducătorii industriei şi eroii aviatori… Consecinţa inevitabilă în această situaţie este efortul de a dobândi putere şi plăcere, iar acest lucru creează grupări adverse, înarmate până în dinţi, hotărâte să se elimine una pe alta, atunci când interesele lor ajung să se ciocnească.
În plan social, rezultatul acestei situaţii constă în crearea unui model uman a cărui filozofie morală se limitează la problemele avantajului practic şi pentru care progresul material reprezintă cel mai înalt criteriu al deosebirii dintre bine şi rău. În momentul de faţă, în schimbarea fundamentală de care depinde viaţa socială din Occident găsim acea filozofie morală clădită pe avantaj, devenind din ce în ce mai influentă, iar toate virtuţile considerate până astăzi strict morale – cum ar fi iubirea paternă şi castitatea – îşi pierd cu repeziciune valoarea, deoarece nu oferă societăţii un avantaj material concret“.
,,Ceea ce numim orientare religioasă în om este rezultatul firesc al situaţiei sale raţionale şi biologice. Omul nu poate descoperi enigmele vieţii, nici secretul naşterii şi morţii, nici secretul infinitului şi veşniciei. Gândirea sa se ciocneşte de nişte ziduri de nepătruns, dar omul poate cel puţin să facă două lucruri. Primul dintre acestea este evitarea oricărei încercări de a înţelege viaţa în ansamblul său şi, în acest caz, se bazează doar pe dovezile vieţii aparente şi limitează orice concluzie la propriul său cadru şi, în felul acesta, devine apt de a înţelege nişte frânturi dispersate din viaţă, al căror număr şi a căror claritate sporesc mai repede sau mai încet în funcţie de sporirea cunoaşterii naturii de către om. Dar această înţelegere se limitează în orice caz la nişte fărâme dintr-un ansamblu a cărui înţelegere continuă să rămână deasupra capacităţii raţiunii umane. Aceasta este calea pe care o urmează ştiinţele naturale.
Cea de a doua opţiune, care poate să existe alături de varianta ştiinţifică, este calea religiei (credinţa). Ea îl călăuzeşte pe om de cele mai multe ori pe calea variantei afective a explicării complete a vieţii, construite în cea mai mare parte a sa pe ipoteza existenţei unei puteri creatoare care orânduieşte această lume după o poruncă predestinată, dar cunoaşterea ei este peste puterea de înţelegere a omului. Această opinie nu-l obligă pe om să se abţină de la căutarea adevărurilor vieţii şi a componentelor lor, atunci când acestea se descoperă privirii, căci nu există o contradicţie între opinia aparent «ştiinţifică» şi opinia afectivă, «credinţa».