Islamul i-a interzis credinciosului musulman să fie aspru cu fratele său musulman, să-l boicoteze pe el sau să se îndepărteze de el. Celor care se ceartă li se cere ca în termen de trei zile să se calmeze şi să se împace, aducând liniştea între ei şi ridicându-se deasupra orgoliilor, mâniei şi certurilor. Una dintre calităţile lăudate de Coran se referă la faptul că musulmanii trebuie să fie „blânzi faţă de dreptcredincioşi” (Al-Ma’ida: 54).
Iar Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Unui musulman nu-i este îngăduit să stea despărţit de fratele său musulman mai mult de trei zile. Iar dacă s-au scurs cele trei zile, are datoria să-l întâlnească pe el şi să-l salute [cu expresia „pace ţie!”]. Dacă îi va răspunde la salut, vor fi părtaşi la răsplată, iar dacă nu-i va răspunde, atunci va avea parte de păcat, iar cel care a salutat nu va mai fi părtaş la despărţire!”[1]
Interdicţia referitoare la ruperea legăturilor este confirmată în mod deosebit când este vorba de rudele apropiate, căci Islamul consideră obligatorie păstrarea legăturii cu rudele de sânge şi respectarea caracterului ei sacru. Allah Preaînaltul a grăit în această privinţă:
„Fiţi cu frică de Allah în numele căruia vă conjuraţi [unii pe alţii] şi [fiţi cu frică de ruperea] legăturilor de sânge, căci Allah este Veghetor peste voi!” (An-Nisa’: 1).
Trimisul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a înfăţişat această legătură şi valoarea ei la Allah spunând: „Legătura de rudenie [rahm] este agăţată de Tron. Spune: Acela care păstrează legătura cu mine, păstrează şi Allah legătura cu el, iar acela care a rupt legătura cu mine a rupt şi Allah legătura cu el”.[2]
Şi a mai spus Profetul Muhammed: „Acela care întrerupe nu va intra în Rai!”[3] Unii ulemai au interpretat că este vorba de cel care taie, adică întrerupe legăturile de sânge, iar alţii au interpretat că este vorba de cel care taie drumul (adică de tâlharul care iese la drumul mare), ca şi cum amândoi ar
fi puşi pe aceeaşi treaptă.
Legătura de rudenie obligatorie nu presupune ca rudele să răspundă la o legătură cu o legătură similară, la o binefacere cu o binefacere similară, căci acestea sunt lucruri fireşti. Obligaţia este de a rămâne legat de rudele de sânge, chiar dacă ele l-au părăsit pe unul dintre ei. Profetul – Pacea asupra IH – a zis: „Cel care ţine la legătură este nu acela care răspunde cu ceva egal, ci cel care ţine la legătură este acela care, dacă s-a întrerupt legătura sa de sânge, el o reface şi o păstrează”.[4]
Nu este vorba de acea despărţire şi de ruperea legăturii din cauza părăsirii de către o rudă a căii lui Allah sau mâniei datorate unei acţiuni împotriva Adevărului, căci cea mai puternică dintre legăturile credinţei este iubirea întru Allah şi ura întru Allah.
Profetul şi companionii săi au stat departe de cei trei care nu au luat parte la incursiunea de la Tabuk vreme de cincizeci de zile, încât ei s-au aflat în mare încurcătură, neştiind ce să mai facă. Nimeni nu a mai stat cu ei, nimeni nu le-a mai vorbit, nimeni nu i-a mai salutat, până când Allah a revelat în Cartea Sa că ei au fost iertaţi.[5]
Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a stat departe de unele dintre soţiile sale vreme de patruzeci de zile.
Abd Allah bin Omar a stat departe de unul din fiii săi până la moarte, din cauză că el nu s-a supus poruncilor unui hadis pe care l-a menţionat tatăl său, în care se relatează că Trimisul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – le-a interzis bărbaţilor să le împiedice pe femei să meargă la moschee.[6]
Dacă părăsirea şi cearta ţin de lucrurile lumeşti, atunci această lume este mai puţin importantă pentru Allah şi pentru musulman decât să ducă la certuri şi la ruperea relaţiilor între musulman şi fratele său. Cum să fie altfel, de vreme ce urmarea vrajbei îndelungate este privarea de iertarea lui Allah? într-un hadis autentic se relatează: «Porţile Raiului se deschid în zilele de luni şi de joi şi Allah Preaputernicul şi Preaînaltul îl iartă pe orice rob care nu- I face Lui semeni, afară de bărbatul care poartă vrajbă fratelui său. Şi El zice îngerilor: „Amânaţi-i pe aceştia doi până ce ei se vor împăca! Amânaţi-i pe aceştia doi până ce ei se vor împăca! Amânaţi-i pe aceştia doi până ce ei se vor împăca!”[7]
Este de ajuns pentru acela care are dreptate ca fratele său să vină la el şi să-i ceară iertare, pentru ca el să accepte scuzele lui şi să pună capăt vrajbei. Lui nu-i este îngăduit să-l refuze şi să respingă scuzele lui. Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a avertizat în legătură cu această eventualitate, spunând că nu-i va da lui să bea din izvorul Profetului în Ziua învierii.[8]
[1] Relatat de Abu Dawud (N.A.)
[2]General acceptat (N.A.)
[3] Relatat de Al-Bukhari (N.A.)
[4] Relatat de AI-Bukhari (N.A.)
[5] Relatat de Al-Bukhar şi de alţii (N.A.)
[6] Relatat de Ahmad. larAs-Suyuti a compus o epistolă pe care a intitulat-o „Az-Zajrbi-l-hajr”, adică „pedepsirea prin despărţire”, aducând numeroase dovezi constând din texte şi hadise legate de acest subiect (N.A.)
[7] Relatat de Muslim (N.A.)
[8] Relatat de At-Tabarani (N.A.)