RĂBDAREA ESTE UN TURN DE LUMINĂ
Muhammad Al-Ghazali
„Răbdarea este o lumină.” (Muslim)
Pe căile întortocheate ale vieţii, când omul se confruntă cu necazuri şi greutăţi, iar întunericul nenorocirilor şi suferinţelor se prelungeşte, numai răbdarea este cea care acţionează ca o lumină pentru un musulman, care-l împiedică să rătăcească încoace şi încolo şi îl salvează din mlaştina dezamăgirii, a disperării şi a frustrării. Răbdarea este o calitate elementară de care un musulman are nevoie pentru a-şi modela viaţa în această lume şi în cea ce va să vină. Doar pe această bază ar putea el face faţă întregii sale activităţi. El ar trebui să o folosească drept torţă, să-i lumineze calea, altfel va fi înfrânt în viaţă. Să se pregătească să îndure necazurile şi greutăţile şi să nu scormonească sau să stârnească iadul. Să nu stea şi să aştepte rezultatul ori cât de mult ar dura. Să nu se ferească de responsabilităţi, oricare ar fi ele. Mintea să nu-i fie tentată să se dedea la violenţă, indiferent de îndoieli şi greşeli, greutăţi şi necazuri. Să aibă mare îndurare în sine. Să nu se înspăimânte de norii întunecoşi ce apar la orizontul vieţii, chiar dacă aceştia apar necontenit, ci să fie siguri că aceşti nori de necazuri şi greutăţi vor dispărea şi cerul senin şi strălucitor al succesului şi gloriei se va ivi din nou. De aceea, înţelepciunea şi perspicacitatea arată că pariţia sa trebuie aşteptată cu rabdare, pace şi convingere.
Allah, Cel Atotputernic a subliniat acest punct în repetate rânduri, şi anume că nici un om nu se poate feri de încercări şi ispite, pentru ca omul să fie atent şi pregătit în orice clipă, dacă necazurile şi greutăţile îl copleşesc, să nu se înspăimânte de aceste năpaste cereşti şi pământeşti şi să fie dezamăgit.
Şi vă vom încerca până ce îi vom cunoaşte pe cei care luptă pentru cauza lui Allah dintre voi şi cei statornici şi vom încerca veştile despre voi. [Muhammad 47:31]
Un mare poet a exprimat aceeaşi idee în aceste cuvinte: „Noi am prevăzut nenorocirile nopţii înainte ca ele să apară. Şi, când au apărut, eram tot neştiutori.”
Fără îndoială, este folositor pentru om să înfrunte problemele şi necazurile cu mintea limpede şi să fie pregătit dinainte, fiindcă astfel va putea să-şi stabilizeze şi consolideze poziţia.
CEI DOI PILONI AI RĂBDĂRII
Răbdarea are la bază două realităţi importante. Prima se referă la natura vieţii pământeşti. Iată lămuririle: Allah nu a făcut din această lume o casă a păcii şi mulţumirii sau a răsplăţilor şi recompenselor, ci o casă a ispitelor. Timpul pe care omul îl petrece pe pământ este într-adevăr o perioadă de nenumarate experienţe. El iese dintr-o încercare pentru a intra în alta, mai grea şi diferită de cele prin care a trecut deja; adică omul este ispitit de un lucru, apoi de altul, total diferit, aşa cum fierul este mai întâi încalzit la foc şi apoi introdus în apă. Tot aşa, şi omul trece atât prin încercări favorabile, cât şi prin încercări nedorite.
Când Allah l-a binecuvântat pe Suleiman aleyhisselam cu un imperiu uriaş şi magnific, el cunoştea legi fireşti ale pământului. El a zis:
Aceasta este prin graţia Domnului meu, ca să mă încerce dacă eu sunt mulţumitor sau nemulţumitor. Însă acela care este mulţumitor este mulţumitor pentru sine însuşi, cât despre acela care este nemulţumitor, Domnul meu Îşi este De Ajuns pentru Sine şi El este Însărit [şi] Mărininimos. [An-Naml 27:40]
Motivele pentru care suntem încercaţi cu tristeţi şi greutăţi sunt necunoscute şi instabile. Totuşi, le putem înţelege cum se cuvine, prin exemplul soldaţilor ce luptă pe câmpul de bătălie. Pe câmpul de luptă unele grupuri trebuie să lupte până ce unii dintre ei işi pierd viaţa nepreţuită, astfel ca vieţile altora să poată fi salvate. Siguranţa altor sectoare depinde de grupurile rămase, care trebuie să lupte şi în alte bătălii. Această strategie se aplică pentru interesul ţării şi pentru dobândirea unor foloase mai mari de către conducerea armatei.
În această luptă, viaţa unui om nu are importanţă, fiindcă problema este mult mai extinsă.
La fel este şi poziţia norocului şi a sorţii. Un om trece prin diferite feluri de încercări, până se prabuşeşte, învins, fiindcă nu mai are altă cale, decât să întâmpine greutăţile care l-au copleşit cu răbdare şi supunere. Deoarece întreaga viaţă este un loc de încercare, trebuie să ne străduim din greu să ieşim din ea.
Care este ispita sau încercarea vieţii? Nu poate fi descrisă în cuvinte sau în discuţii. Omul se confruntă cu greutăţile care deschid în faţa lui calea fricii şi frustrării. Prin încercare se numără trăsăturile care-l îndeamnă pe om să fie gelos, să nutrească ranchiună împotriva unui prieten sincer; se numără de asemenea şi tirania pentru care o naţiune ocupă locul unei zeităţi, pe când ceilalţi oameni îşi varsă sângele ca sacrificiu pentru redobândirea drepturilor lor furate.
Din prima zi şi până în ziua de astăzi, istoria vieţii pământeşti este foarte dureroasă. Adevărul este că omul trebuie să-şi croiască singur drumul în viaţă şi să fie sigur că drumul către destinaţia sa este plin de spini şi murdărie.
A doua realitate se referă la natura şi temperamentul credinţei. Credinţa este numele legăturii dintre om şi Domnul său.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre oameni, adevărata prietenie şi sinceritate poate fi judecată doar atunci când aceştia se confruntă cu situaţii nefavorabile şi dure, când înfruntă greutăţile generate de capriciile timpului şi când relaţia lor este înconjurată de tot felul de probleme. În astfel de situaţii iese la iveală adevărata sinceritate şi adevăratul merit al omului. La fel se întâmplă şi în cazul credinţei, unde pentru a afla adevărul şi sinceritatea credinţei este necesar ca un musulman să fie încercat, să fie trecut prin foc, pentru a vedea dacă iese din această încercare strălucind ca aurul sau mistuit împreună cu celelalte reziduuri.
Oare socotesc oamenii că vor fi lădaţi [în pace], dacă vor spune “Noi credem!”, şi că ei nu vor fi încercaţi? / Noi i-am încercat pe cei dinaintea lor şi Allah îi cunoaşte pe cei care spun adevărul şi îi cunoaşte pe cei care mint [în privinţa credinţei]. [Al-`Ankabut 29:2-3]
Fără îndoială, ştiinţa lui Allah acoperă toate aspectele evidenţiate sau ascunse şi această încercare nu se adaugă ştiinţei Sale, fiindcă El ştie toate condiţiile de la început şi până la sfârşit.
Ştiinţa divină nu poate fi o bază pentru preţuirea omului, preţuire care se va face numai pe baza propriilor sale fapte. Dacă unii criminali îşi neagă crimele, atunci în Ziua Judecăţii ce dovadă poate fi adusă împotriva lor, decât să fie puşi la încercare în această lume şi propriile lor mădulare să mărturisească împotriva lor?
Despre asemenea oameni, Coranul spune astfel:
Şi în Ziua când Noi îi vom aduna pe toţi, atunci le vom zice acelora care au făcut asociaţi: „Unde sunt asociaţii pe care i-aţi pretins?” / Atunci nu vor avea alt răspuns decât să zică: „[Jurăm] pe Allah, Stăpânul nostrum! Noi nu am făcut niciodată asociaţi!” / priveşte cum se mint pre ei înşişi şi cum părăsesc ei ceea ce au născocit. [Al-An`am 6:22-24]
Cum se poate face evaluarea acestor criminali în lumina ştiinţei divine? Ei îşi vor primi răsplata cuvenită doar atunci când păcatele lor se află dinaintea lor. Toate eforturile şi silinţa lor de a răspândi corupţia şi nelegiuirea printre ceilalţi şi toate păcatele le vor fi prezentate înaintea lor.
Pe aceste două piloane s-a menţinut temelia răbdării. Şi din acest motiv, religia o impune, dar cel ce-şi deschide ochii înaintea realităţilor este năucit în faţa greutăţilor şi mădularele sale nu-l mai ajută să lupte împotriva dificultăţilor. Firea sa nerăbdătoare nu suportă să aştepte, să aibă răbdare şi el nu poate să îndure acest lucru. De aceea, atunci când se întâmplă o nenorocire sau ajunge să sufere vreun eşec sau vreun accident, pământul cu toată întinderea lui devine prea îngust pentru el şi condiţiile i se par disperate. El doreşte să scape din aceste condiţii cât ai clipi, dar este evident că efprturile lui nu vor avea succes, fiindcă este împotriva firii pământeşti şi a religiei. Un musulman trebuie să înveţe să fie răbdător şi să aştepte atâta timp cât este nevoie.
Omul a fost creat din grabă. Eu vă voi arăta semnele Mele, însă nu-Mi cereţi să Mă grăbesc! (Al-Anbiyaa’ 21:37)
________________
Sursa: femeiamusulmana.blogspot.com