Limba arabă

 

Coranul este exprimat în limba arabă și, în mod tradițional, musulmanii consideră limba arabă coranică ca fiind perfectă ca și Coranul însuși. De aceea ei susțin că este imposibil de tradus într-o așa manieră încât să i se redea sensul exact. Până de curând, unele școli de gândire islamică considerau că nu ar trebui să fie tradus deloc. Totuși, însuși profetul Muhammed a îndemnat la traducerea Coranului pentru răspândirea învățăturilor sale la popoarele vorbitoare de alte limbi.În acest sens, însoțitorul său persan Selman Al-Farisi a tradus Surat Al-Fatiha („Deschizătoarea”, prima sură din Coran) în limba persană (A. Fawzi, Hayat Muhammed „Viața lui Muhammed”, Bagdad, 1983: 65)

arabic_languageDeși limba arabă este în general asociată cu islamul (fiind limba de cult), trebuie subliniat că ea este vorbită, de asemenea, de către arabii creștini, evreii mizrahi, și de către comunități religioase mai mici cum ar fi ceea a mandeenilor irakieni.

Majoritatea musulmanilor din lume nu vorbesc araba, dar cunosc o serie de expresii fixe, cum ar fi cele folosite în rugăciunea islamică, fără să le înțeleagă neapărat sensul. Totuși, învățarea arabei reprezintă o parte importantă din aria curriculară a oricărei persoane care dorește să se specializeze în științele religioase islamice.

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga, așadar, invers față de direcția scrierii în alfabetul latin. Invers, dar nu și anormal, căci, dacă veți încerca să faceți orice activitate cu mâna, mișcarea naturală, instinctivă, va fi, de regulă, de la dreapta la stânga. Așadar, am putea spune că direcția scrierii arabe ține de firesc.

Alfabetul arab are douăzeci și nouă de litere (inclusiv semnul suplimentar hamza) care notează consoanele și vocalele lungi. Comparativ cu alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaște litere mari (majuscule) sau mici (minuscule). De asemenea, nu există litere specific de tipar ori specific de mână, ci doar stiluri de scriere diferite așa cum am arătat mai sus. În schimb, deoarece literele se leagă între ele, în cea mai mare parte a situațiilor, au forme diferite în funcție de relația lor cu celelalte litere din cuvânt.

Pentru vocalele scurte se folosesc semne puse deasupra sau dedesubtul consoanelor (numai în cărțile destinate învățării limbii arabe, precum și în cărțile sfinte, Coran și Biblie, pentru a evita erorile de citire); în textele obișnuite, vocalele scurte nu apar decât pentru a evita confuzii între cuvinte care au același schelet consonantic, dar se diferențiază prin vocale.

Alfabetul arab, cu unele adaptări, se folosește, fie în exclusivitate, fie în paralel cu alte alfabete, și pentru notarea altor limbi din Asia, precum persana (farsi), kurda, pashto, urdu, malaeza, și a unor limbi din Africa, precum swahili, hausa, berbera etc. Printre alte limbi care au folosit alfabetul arab, amintim aici turca-osmană, până în 1928, azera, până în 1924 ș.a.

 

Referitor la scrierea arabă, Bukhardt scria:

Bogăţia scriiturii arabe constă din faptul că ea şi-a dezvoltat din plin cele două dimensiuni: una verticală, care conferă literelor demnitatea lor hieratica, şi cea orizontală, care le uneşte într-un flux continuu. Ca într-un simbolism al ţesutului, liniile verticale, analoge urzelii, corespund esenţelor parfumate ale fiinţelor, verticala afirmand caracterul inalterabil al fiecărei litere, în timp ce orizontala exprimă devenirea, materia care leagă lucrurile între ele. Aceste semnificaţii sunt deosebit de evidente în caligrafia arabă, ale cărei verticale transcend şi măsoară undele şerpuitoare ale ligaturilor.

 

Sursa: Islamul Azi

În legătură cu o postare