Umilinţa este un alt factor important în discursul drept-credinciosului. Ne este atrasă atenţia asupra problematicii moralităţii în acest verset coranic:
Robii Celui Milostiv sunt aceia care merg pe pământ cu smerenie, iar atunci când cei proşti le vorbesc lor, ei le răspund: «Pace!» (Al-Furqan 25:63).
Drept-credincioşii sunt umili, cunoscând faptul că oricâte calităţi ar avea, toate reprezintă binecuvântări de la Allah, iar El le poate lua înapoi oricând doreşte. Allah înştiinţează credinciosul de acest lucru în următorul verset:
Şi nu purcede pe pământ cu semeţie, căci tu nu vei [putea] despica pământul şi nici nu vei atinge înălţimea munţilor! (Al-Israa’ 17:37).
Oamenii sunt cu adevărat fără pic de putere în lumina măreţiei lui Allah. Cunoaşterea lui Allah cuprinde totul; El este Creatorul şi Posesorul tuturor. Din acest motiv, credincioşii se comportă conform cunoaşterii pe care o au în legătură cu degradarea morală pe care o vor suferi dacă vor deveni mândri de un anumit lucru care nu le aparţine, atunci când se vor afla în faţa lui Allah, în Ziua Judecăţii. Chiar şi în raport cu acel aspect prin care se fac remarcaţi, ei se umilesc, cunoscându-şi deficienţele, şi vorbesc recunoscând lipsa lor de putere. Chiar dacă aceia cu care vorbesc duc lipsă de unele calităţi, musulmanii nu devin niciodată aroganţi şi lăudăroşi, deoarece în următorul verset Allah i-a informat că El nu iubeşte oamenii plini de sine:
Nu te întoarce de la oameni şi nu păşi pe pământ cu semeţie, căci Allah nu-l iubeşte pe cel trufaş şi mândru! (Luqman 31:18).
Când dezbat un anumit subiect, musulmanii nu se exprimă într-o manieră condescendentă; ei vorbesc fiind conştienţi că toate cele afirmate li se aplică şi lor. Aşa cum ni se indică în versetul:
Dar nu! Omul întrece măsura, când se vede el bogat! (Al-’Alaq 96:6-7),
credincioşii acţionează cunoscând faptul că, dacă alunecă în îngâmfare, calităţile lor bune vor fi în detrimentul lor şi vor face o mare greşeală. Când vorbesc despre un subiect pe care îl cunosc bine, ei nu devin îngâmfaţi şi nu încearcă să atragă atenţia asupra lor. Dimpotrivă, ei adoptă o manieră de exprimare care reflectă recunoaşterea faptului că este numai Allah Cel care oferă puterea exprimării şi că numai Allah posedă cunoaşterea tuturor lucrurilor.
În versetul:
Adoraţi-L pe Allah şi nu-I asociaţi Lui nimic! Purtaţi-vă bine cu părinţii, cu rudele, cu orfanii, cu sărmanii, cu vecinul apropiat şi cu vecinul străin, cu tovarăşul de alături, cu călătorul de pe drum şi cu cei stăpâniţi de mâinile voastre drepte, căci Allah nu-l iubeşte pe cel lăudăros! (An-Nisaa’ 4:36),
Allah le aminteşte oamenilor să se comporte bine şi să nu fie aroganţi faţă de cei cu care vorbesc. Allah ne-a învăţat să fim umili în faţa părinţilor, prietenilor apropiaţi şi a cunoştinţelor întâmplătoare, a orfanilor şi a celor nevoiaşi. A te comporta umil în faţa celor care îţi oferă o atenţie deosebită, dar arogant în faţa celor pe care îi consideri inferiori, nu reprezintă o atitudine aflată în conformitate cu moralitatea coranică. Oamenii au responsabilitatea de a respecta aceste reguli în toate circumstanţele. De asemenea, musulmanii ştiu că a vorbi cu îngâmfare atunci când se află în faţa unei persoane egocentrice, invocând scuza: „Nu contează, el este la fel de arogant”, nu este corect. Modul de exprimare al musulmanilor trebuie determinat de cunoaşterea faptului că, peste tot şi în toate momentele, Allah este martor la fiecare cuvânt, iar acest simţ al obligativităţii morale poate fi dezvoltat numai prin urmarea învăţăturilor Coranului.