EXPRIMAREA ADEVĂRULUI
O altă caracteristică prevalentă în exprimarea drept-credinciosului o reprezintă rostirea adevărului, indiferent de circumstanţe. Ni se spune în Coran că este inacceptabil ca unui credincios să-i fie teamă să spună adevărul, pentru că îi e frică de ceilalţi. Din acest motiv, când vorbeşte, credinciosul ascultă de vocea conştiinţei sale. Credincioşii întotdeauna vorbesc cu cele mai bune şi mai potrivite cuvinte, dar, în acelaşi timp, spun adevărul fără a le fi teamă că ar dezamăgi sau supăra pe cineva, ori pentru a-i convinge pe oameni. Ei nu evită să spună adevărul de teamă că răspunsul ar putea avea repercusiuni negative pentru ei sau pentru prietenii lor. De altfel, nici nu mint pentru a obţine avantaje pentru ei sau pentru rudele sau prietenii lor, deoarece Allah îi învaţă în Coran să spună numai adevărul:
O, voi cei care credeţi! Fiţi cu frică de Allah şi spuneţi vorbe adevărate… (Al-Ahzab 33:70);
… şi feriţi-vă de vorbele mincinoase. (Al-Hajj 22:30).
Minciuna este des întâlnită acolo unde etica Coranului nu este urmată. Unii cred că minciunile nu fac rău. Unii spun că în timp ce unele minciuni sunt interzise, altele sunt permise. Ei consideră că minciunile mici spuse cu scopul de a evita suferinţa sau cu scopul de a oferi protecţie fie morală, fie materială, sunt o necesitate a vieţii. Ei încearcă să îşi liniştească conştiinţa afirmând: „Spun minciuni, dar nu fac nimănui niciun rău” sau „Prin faptul că mint, acţionez bine”. Invocând aceste scuze, ei spun zeci de minciuni de-a lungul unei zile, deşi susţin că nu sunt minciuni. De exemplu, ei pot spune cuiva care îi caută la telefon: „Sunt foarte ocupat. Nu pot vorbi cu tine în acest moment”, în timp ce în acea clipă, de fapt, nu este deloc ocupat. Sau dacă pierd un dosar la serviciu, atunci când sunt întrebaţi, ei afirmă că nu ştiu nimic despre el sau încearcă să arunce vina asupra altcuiva. Când se întâlnesc cu şefii lor, deşi au o părere complet diferită, ei afirmă lucruri precum: „Ai mare dreptate”, „Îţi conduci afacerea foarte bine”, fiind de fapt cu două feţe. Ei îi spun unui prieten care cere un împrumut: „Am probleme în momentul de faţă, nu am bani nici pentru mine”, deşi în realitate au bani suficienţi. Când una dintre rude le cere ajutorul, ei se scuză spunând: „Sunt foarte bolnav, nu pot în acest moment”, când de fapt este sănătos.
Este posibil să oferim un număr mare de astfel de exemple, deoarece unii oameni au făcut din minciună un stil de viaţă. Cât despre musulmani, ei vorbesc conştienţi fiind de faptul că Allah îi vede, în toate situaţiile şi în toate momentele, şi aude fiecare cuvânt pe care îl rostesc, şi că vor fi chemaţi în Ziua Judecăţii să dea socoteală. Deoarece se tem de Allah, ei evită să rostească minciuni sau să se folosească de cea mai mică scuză, să ascundă informaţii, să vorbească urât sau să bârfească. Ei caută refugiu la Allah pentru a nu rosti un cuvânt pe care El nu îl aprobă şi pentru a vorbi cinstit în toate circumstanţele. Ei sunt conştienţi că minciunile şi vorbele urâte pot cauza unei persoane pierderi în viaţa de după moarte, aşa cum ni se spune în acest verset:
Şi cine este mai nelegiuit decât acela care născoceşte minciuni pe seama lui Allah sau socoteşte mincinoase versetele Lui? Iar cei nelegiuiţi nu vor izbândi!(Al-An’am 6:21).
În cadrul acelor comunităţi în care îşi îndeplineau misiunea, profeţii erau cunoscuţi pentru respectul lor faţă de adevăr, aşa cum se înţelege din modul în care ei se adresau oamenilor din jurul lor. Coranul ne vorbeşte despre un om care a fost aruncat pe nedrept în închisoare, din cauza acuzaţiilor false, şi care a venit la profetul Yusuf (Pacea fie asupra sa!), spunând:
… O, Iosif, iubitorule de adevăr! (Yusuf 12:46).
Musulmanii credincioşi niciodată nu îşi încalcă jurământul. Allah îi avertizează pe credincioşi să evite acest fapt în următorul verset din Coran:
Ei şi-au luat jurămintele lor drept pavăză şi astfel împiedică de la calea lui Allah. Cât de rău este ceea ce fac ei! (Al-Munafiqun 63:2).
De fapt, jurămintele false sunt cele mai frecvent folosite metode de a înşela, metode folosite de cei care se află departe de preceptele Coranului. Chiar şi atunci când cunosc faptul că nimeni nu are frică de Allah, iar jurămintele sunt folosite pentru a înşela, oamenii încă iau în considerare vorbele mincinoşilor. Acest comportament este blestemat de Profetul nostru (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) care a spus: „Cei care au obţinut un câştig mic prin legământul lui Allah şi jurămintele lor nu vor avea nicio parte din el în Viaţa de Apoi.” (Bukhari şi Muslim).
În alt verset citat în susţinerea rostirii adevărului, Allah ne spune că, atunci când o persoană face o promisiune, trebuie să o îndeplinească:
O, voi cei care credeţi! De ce spuneţi voi ceea ce nu faceţi? Este [o pricină de] mare mânie pentru Allah să spuneţi ceea ce nu faceţi. (As-Saff 61:2-3).
Din acest motiv, credinciosul nu face promisiuni pe care nu le poate respecta. Credincioşii ştiu că vor răspunde pentru aceasta în faţa lui Allah. Totuşi, printre cei ce se află departe de principiile morale ale Coranului, aceste fapte sunt des întâlnite. Acest fel de oameni se pot folosi de asemenea căi pentru a obţine avantaje nedrepte care să îi conducă pe cei din jurul lor în direcţia în care ei doresc sau pentru a-şi acoperi defectele. Cât despre credincioşi, când îşi dau cuvântul nu îl încalcă, deoarece ştiu că vor comite o greşeală faţă de oameni, dar şi faţă de Allah. Deoarece se tem de Allah, ei evită să îşi încalce promisiunile. Allah îi descrie astfel pe credincioşi în Coran:
Aceia, care-şi împlinesc făgăduinţa faţă de Allah şi nu încalcă legământul făcut…(Ar-Ra’d 13:20).
Un drept-credincios nu depune mărturie mincinoasă niciodată. Coranul face referire la această caracteristică a drept-credinciosului:
Aceia care nu fac mărturie mincinoasă şi dacă trec pe lângă clevetiri, trec cu vrednicie.(Al-Furqan 25:72);
Şi aceia care sunt drepţi în mărturiile lor… (Al-Ma’arij 70:33).
Încălcarea promisiunii poate provoca daune; credincioşii sunt martori la ceea ce văd sau aud şi ei ştiu că Allah le porunceşte să spună adevărul atunci când depun mărturie. Într-un verset se spune:
O, voi cei care credeţi! Fiţi făptuitori neclintiţi ai dreptăţii, martori înaintea lui Allah, chiar împotriva voastră, împotriva părinţilor şi rudelor voastre − fie avuţi sau săraci – căci Allah cunoaşte cel mai bine ce este spre binele lor! Nu urmaţi pofte, ca să nu vă abateţi [de la dreptate]! Iar dacă voi faceţi o mărturie mincinoasă sau vă sustrageţi, [să ştiţi că] Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi! (An-Nisaa’ 4:135).
Ştiind că Profetul nostru (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a avertizat pe credincioşi asupra acestei chestiuni după cum urmează: „Vă avertizez în privinţa falselor declaraţii şi a rostirii mărturisirilor false.” (Bukhari şi Muslim), ei niciodată nu îi protejează pe cei vinovaţi şi caută întotdeauna să respecte adevărul. Ei spun adevărul chiar şi atunci când acest lucru nu este în favoarea lor. Allah spune în Coran:
O, voi cei care credeţi! Fiţi statornici [în îndatoririle voastre] faţă de Allah şi [fiţi] martori drepţi! Să nu vă împingă ura împotriva unui neam să nu fiţi drepţi! Fiţi drepţi, căci aceasta este mai aproape de evlavie! Şi fiţi cu frică de Allah, căci Allah este Bineştiutor a ceea ce faceţi voi! (Al-Ma’idah 5:8);
ei se tem de Allah şi caută refugiu la El. Aceste vorbe ale drept-credinciosului sunt de asemenea evidente în chemarea adresată celorlalţi la adevăr. Pe de altă parte, cei care nu respectă principiile morale ale Coranului încearcă, prin afirmaţii neîntemeiate, să sădească îndoieli în ce priveşte existenţa lui Allah şi Viaţa de Apoi. Coranul ne atrage atenţia asupra lipsei de validitate a afirmaţiilor lor:
Printre oameni sunt unii care se ceartă în privinţa lui Allah, fără de ştiinţă, şi care îl urmează pe orice şeitan răzvrătit. (Al-Hajj 22:3).
Aceşti oameni se încurajează unii pe alţii să nu creadă în Allah, să fie ataşaţi de această viaţă, să trăiască imoral şi să neglijeze Viaţa de Apoi. Una dintre cele mai frecvent întâlnite scuze este: „Voi căra eu povara păcatelor tale”, în timp ce se încurajează unul pe altul să se comporte într-o manieră greşită. Allah explică în acest verset:
Şi nu va purta niciun [suflet] păcătos povara altuia. Apoi la Domnul vostru este întoarcerea voastră şi El vă dă veşti despre ceea ce faceţi, căci El ştie ceea ce se află înlăuntrul piepturilor. (Az-Zumar 39:7)
că un asemenea lucru nu este posibil. Astfel, cei care vin cu asemenea sugestii mint. Credincioşii, cu toate acestea, întotdeauna îi cheamă pe cei din jurul lor la adevăr şi la ceea ce este drept. Ei preamăresc gloria lui Allah, amintindu-le şi altora că Viaţa de Apoi este o realitate sigură, iar Ziua Judecăţii este aproape; ei îi cheamă să trăiască conform legilor lui Allah. În Coran ni se spune că profeţii lui Allah erau cunoscuţi în comunităţile la care au fost trimişi, pentru că întotdeauna rosteau adevărul şi vorbeau sincer şi cinstit. Cât despre cei care încă nu cred în vorbele profeţilor, în pofida sincerităţii acestora, şi se întorc împotriva lor, atunci când se vor afla faţă în faţă cu adevărul în Viaţa de Apoi, vor mărturisi această realitate spunând: „Profeţii au rostit adevărul!”:
Şi se va sufla în trâmbiţă şi iată-i pe ei grăbindu-se din gropi către Domnul lor şi zicând: «Vai nouă! Cine ne-a sculat pe noi din culcuşul nostru?» Aceasta este ceea ce a făgăduit Cel Milostiv [Ar-Rahman], iar trimişii au spus adevărul. (Ya-Sin 36:51-52).