Distincţii justifica
te
Unii oameni au îndoieli şi ridică anumite întrebări referitoare la perspectiva Islamului asupra statutului femeii ca fiinţă umană. Aici noi vom dezbate cele mai importante surse de îndoială sau chiar de scepticism.
Una dintre aceste întrebări este: de ce, dacă Islamul chiar consideră umanitatea femeii egală cu a bărbatului, favorizează bărbatul în anumite situaţii precum mărturia legală, moştenirea, preţul sângelui, grija familiei, conducerea statului?
Deosebirea (dacă se poate spune că există vreuna) dintre bărbat şi femeie nu constă în faptul că Allah i-ar prefera pe unii dintre ei în defavoarea altora, că unul dintre ei ar fi mai nobil sau mai aproape de Stăpân. Evlavia şi numai evlavia este unitatea de măsură a ascensiunii, nobleţii şi apropierii de Allah:
„Cel mai cinstit dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor [şi] Bineştiutor (‘Alim, Khabir).” (Al-Hujurat 49: 13).
Cu toate acestea, deosebirile sunt determinate doar de îndatoririle diferite ale fiecăruia dintre cele două sexe, în virtutea dispoziţiei sale naturale.
Dovada legală
Versetul din Qur’an cunoscut ca „versetul îndatoririlor”, în care Allah porunceşte încheierea unor contracte scrise pentru datorii, ca o măsură preventivă, este:
„Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte! Martorii nu au voie să se împotrivească, dacă sunt chemaţi.” (Al-Baqarah 2: 282).
Astfel, în Qur’an, Allah stipulează că mărturia unui bărbat este egală cu mărturia a două femei. Mai mult, majoritatea juriştilor au stabilit că mărturia unei femei nu este luată în considerare în majoritatea delictelor şi în probleme care implică răzbunarea.
Deosebirea este departe de a se datora oricărei presupuse credinţe în deficienţa caracterului uman sau a integrităţii femeii. Ea se datorează mai degrabă caracterului ei natural şi înclinaţiilor ei speciale care pot exclude amestecul în astfel de situaţii, în timp ce se concentrează asupra copiilor şi gospodăriei. Astfel, este foarte probabil să fie o neatenţie caracteristică atunci când se pune problema de a se ocupa de aceste situaţii. Din acest motiv, Allah porunceşte creditorilor, dacă ei doresc să verifice valoarea datoriei, să caute mărturia a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi a două femei. Qur’anul nu lasă loc de ambiguităţi:
„… aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!” (Al-Baqarah 2: 282).
Excluderea mărturiei femeii în cazurile de crime majore sau care implică răzbunarea este pentru a proteja femeile şi pentru a le ţine departe de situaţii precum crimele sau agresiunile îndreptate împotriva sufletelor, onoarei şi a proprietăţii. De exemplu, de cele mai multe ori vom vedea că o femeie închide ochii sau fuge panicată dacă vede o scenă sângeroasă; de aceea este dificil pentru acea femeie să dea o explicaţie credibilă a crimei.
Aceasta a însemnat pentru jurişti că mărturia unei femei contează în cazul unor chestiuni feminine, precum adopţia, menstruaţia, naşterea şi astfel de situaţii a căror cunoaştere a fost limitată la femei de-a lungul timpului şi probabil încă mai este. Totuşi at-tabi’ (literal înseamnă un urmaş al unuia dintre companionii Profetului) susţine că mărturia unei femei în asemenea situaţii chiar contează. În plus, alţi jurişti acceptă mărturia unei femei pentru crime care au avut loc în spaţii care de obicei nu sunt frecventate de bărbaţi atât de mult precum sunt de femei (de exemplu: piscine orientale, petreceri de nuntă la care participă doar femei şi alte adunări de genul acesta). Oricum, întrebarea este: dacă o femeie ucide, răneşte sau mutilează pe o altă femeie şi unicul martor este o femeie, ar trebui ca mărturia ei să fie exclusă doar pentru că este femeie sau ar trebui ca bărbaţii să depună mărturie pentru ceva la care nu au fost martori? Este logic să fie acceptată mărturia unei femei în acest caz, cât timp aceasta are o reputaţie bună. Analizând versetul:
„… iar dacă nu sunt doi bărbaţi, (luaţi) un bărbat şi două muieri” (Al-Baqarah 2: 282),
şeicul de la Universitatea Al-Azhar, Mahmud Şaltut, spune: „Versetul nu se referă la statutul mărturiei. El se apleacă mai degrabă asupra metodelor de verificare şi de stabilire a încrederii în ce priveşte drepturile individului în momentul tranzacţiei. Versetul începe, de fapt, astfel:
«O, voi cei care credeţi! Dacă voi contractaţi o datorie pentru un anumit timp, atunci însemnaţi-o în scris! Şi să o însemne, între voi, un scrib cu dreptate! Scribul nu are voie să refuze a scrie, aşa cum l-a învăţat Allah. Aşadar, el trebuie să scrie aşa cum îi dictează datornicul, care trebuie să fie cu frică de Allah, Stăpânul său, şi să nu micşoreze [valoarea datoriei] cu nimic! Dar dacă datornicul este fără judecată sau slab sau nu poate dicta el, atunci să dicteze tutorelui său, cu dreptate. Şi luaţi drept martori doi dintre bărbaţii voştri, iar dacă nu sunt doi bărbaţi, [luaţi] un bărbat şi două muieri, dintre aceia pe care îi acceptaţi ca martori, aşa încât, dacă va greşi una dintre ele, să-şi amintească una celeilalte!» (Qur’an 2: 282).
De aceea situaţia este una de verificare şi de documentare a drepturilor, nu una de judecată. Astfel, versetul indică cele mai bune moduri de documentare şi verificare prin care partenerii din înţelegere pot beneficia de securitate maximă. Acest lucru nu înseamnă că mărturia unei singure femei sau a unui grup de femei, fără cea a unui bărbat, nu contează în stabilirea drepturilor şi nici că nu va fi luată în considerare de un judecător din moment ce în jurisdicţie maximul cerut este «dovada».”
Aplecîndu-se asupra acestui subiect de gândire, juristul Ibn Al-Qayyim susţine că „dovada” în legislaţia islamică este mai cuprinzătoare decât mărturia, confirmând că „dovada” este factorul decisiv în stabilirea drepturilor, ceea ce o face să fie „evidentă” şi, în consecinţă, să fie luată în considerare de către judecător.
Judecătorul pronunţă verdictul pe baza dovezilor decisive, chiar dacă este vorba de mărturia unui nemusulman, atâta vreme cât acesta îi inspiră încredere.
Acestea îl fac pe şeicul Şaltut să ajungă la concluzia că, atunci când mărturiile a două femei sunt considerate precum mărturia unui bărbat, acest lucru nu este din cauza unei slăbiciuni sau a unei deficienţe a intelectului ei.
Versetul, totuşi, a fost astfel exprimat pentru a se adresa normelor acelor timpuri, ce sunt încă aceleaşi pentru majoritatea femeilor. Ele nu sunt prezente la şedinţele de înregistrare a datoriilor sau a tranzacţiilor. Faptul că unele femei iau parte la aceste activităţi nu modifică realitatea fundamentală: înclinaţia lor naturală în viaţă de a procrea. Din nou, versetul reprezintă o îndrumare de a realiza o verificare maximă. În anumite locuri, tendinţa este ca femeia să facă tranzacţii şi să asiste la scrierea actelor pentru datorii; este dreptul oamenilor de a accepta mărturia unei femei aşa cum o acceptă pe cea a unui bărbat atâta vreme cât au aceeaşi încredere în memoria ambelor sexe.
Şeicul Şaltut nu se limitează la atât; el continuă cu analiza unui caz în care cuvântul bărbaţilor şi al femeilor cântăresc la fel: „Găsim o dovadă puternică a egalităţii în afirmaţiile Qur’anului, anume că femeia este egală cu bărbatul în tipul mărturiei cunoscută ca jurământul condamnării (un jurământ în care chiar soţul sau soţia îşi acuză partenerul de adulter şi în care singurul martor este unul dintre ei – nota traducătorului.):
«Aceia care le defăimează pe soţiile lor şi nu au martori afară de ei înşişi, fiecare dintre ei trebuie să facă patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care spun adevărul şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca blestemul lui Allah să cadă asupra lui, dacă el este dintre cei care mint. Însă osânda va fi îndepărtată de la ea, dacă ea face patru mărturii [cu jurământ] pe Allah că el este dintre cei care mint şi o a cincea [mărturie cu jurământ] ca mânia lui Allah să se abată asupra ei, dacă el este dintre cei care spun adevărul.» (An-Nur 24: 6-9).
Aceasta înseamnă că bărbatul trebuie să jure de patru ori că a fost martor ocular al adulterului soţiei sale, după care să încheie printr-o invocaţie a distrugerii lui de către Allah în cazul în care el minte; pedeapsa nu îi va fi aplicată femeii dacă şi ea, la rândul ei, face patru jurăminte ale mărturiei încheiate cu o invocaţie de abatere a blestemului lui Allah asupra ei dacă ea este cea care minte.”