Când a fost luat, era un copil sărac, sărman, în zdrenţele cele mai rele. Abia avea ce să mănânce de pe o zi pe alta. A fost crescut la un orfelinat, unde a şi studiat; când s-a văzut că era dotat, i s-a acordat un mare interes. Era foarte deştept şi precoce.
A făcut progrese mari şi rapide la învăţătura, până când a obţinut cele mai mari diplome. Toate acestea le-a obţinut în schimbul religiei căreia credea că îi aparţine. La nevoie, când se uita în jur, nu vedea decât pe vreun Misionar creştin. Apoi, a devenit un preot strălucit în ţara lui, un bun orator, avea un stil atrăgător şi înfăţişare strălucitoare. Ochii luminoşi duceau pe oricine pe un ţărm de vis. Dar, din păcate, această lume a sa era creştinismul.
Câţi musulmani s-au convertit la creştinism datorită lui!
Într-o zi, când Dumnezeu a vrut să-l călăuzescă, a început să se întrebe: „eu nu mi-am părăsit religia din convingere faţă de creştinism, ci foamea este cea care m-a condus, iar nevoia m-a împins. În ciuda vieţii de bunăstare pe care o duceam, nu îmi găseam liniştea şi fericirea. N-am încetat să mă îngrijorez despre ce destin voi avea după moarte. Nu am acostat la un ţărm liniştit, pe un pământ ferm, care să-mi liniştească conştiinţa în ceea ce priveşte lumea de dincolo. De ce nu ştiu eu mai multe despre Islam? De ce să nu citesc eu Quran-ul pur şi şimplu, în loc să mă mulţumesc cu informaţiile despre el ale surselor creştine care nu mi-l arată în adevărata lumină?” De aici a început să citească Quran-ul, să mediteze şi să compare. Şi-a găsit liniştea. I s-au deschis porţile, i s-au netezit drumurile şi a găsit lumina. “Lumina şi Cartea limpede v-au venit de la Dumnezeu!/ Dumnezeu călăuzeşte pe căile Păcii pe cei care caută să-i placă Lui./ El i-a scos din întunecimi către lumină, cu îngăduinţa Sa, şi îi călăuzeşte pe calea dreaptă.”
A luat decizia fermă să se opună tuturor piedicilor care nu-l lasă să se convertească la Islam. Oare ce a făcut?
A făcut conform zicalei care spune să nu te ascunzi, ci să îţi asumi responsabilitatea. S-a dus la biserică la cel mai mare în grad, un mare preot european de-al lor, căruia i-a spus despre decizia luată. Acela a crezut că glumeşte. Sau aşa a vrut să se convingă pe sine. Însă el l-a asigurat că vorbeşte serios. Pe preot l-au apucat năbădăile, a început să ţipe şi să urle.
După ce s-a liniştit, i-a amintit care-i sunt responsabilităţile, despre harul şi prosperitatea destinului. A început să-l momească cu bani, că o să-i mărească salariul, o să-i dea primă şi o să-i mărească sporul anual. O să-i acorde mai multă autoritate. Şi câte şi mai câte. Dar zadarnic. Căci focul credinţei îi pătrunsese în inimă, i se implementase în străfundurile conştiinţei. O dată pătrunsă în inimă, a şi rămas acolo. După cum a spus Iuliu Cezar care i-a spus lui Abu Sufian aşa cum a povestit Al-Bukhari: „Atunci dă-ne înapoi tot ce ţi-am dat, lipseşte-te de tot ce ai; nu am cum să schimb trecutul, dar ceea ce e în prezent, luaţi tot”.
Avea patru maşini la dispoziţie şi o vilă mare, etc. Dar a semnat că renunţă la tot. Aceasta ne aminteşte de faptele nobile ale lui Abu Yahia Sahib Ar-Roumiy (Dumnezeu să fie mulţumit de el!) pe când îl opriseră necredincioşii din Quraiş pe drumul Higirei şi îi spuseseră: „Ai venit la noi un amarât şi un sărac, apoi te-ai îmbogăţit şi jurăm pe Dumnezeu că nu-ţi dăm drumul până nu ne laşi toţi banii”. Atunci s-a răscumpărat de la ei, le-a arătat unde sunt banii în schimbul chemării la credinţă. „Dumnezeu a cumpărat de la credincioşi sufletul şi bunurile lor, dându-le în schimb Raiul.”
Marele preot s-a enervat, l-a deposedat până şi de haine şi l-a gonit din biserică în ultimul hal, crezând că nu o să reziste în
sărăcie nici două zile şi o să se întoarcă să ceară iertare.
Fratele nostru a ieşit din biserică spunând: „n-o să mă
îmbrac decât atât cât să-mi acopăr goliciunea, dar o să am măreaţa religie a Islamului.”
<În acel moment am simţit că sunt cel mai fericit om de pe pământ>. Şi a plecat mai departe, spre moscheea mare pe mijlocul drumului. Oamenii treceau pe lângă el, miraţi. Unii spuneau: “Preotul a înnebunit”. Dar el nu răspundea nimănui.
Apoi a ajuns la moschee. Când a încercat să intre a fost oprit şi întrebat: “Încotro?”. Atunci a răspuns cutremurător: „Am venit să-mi fac publică credinţa în Islam!” Ce uluitor! Celebrul preot datorită căruia se creştinaseră sute de oameni, care aparea la televizor de două ori pe săptămână şi care reprezinta creştinismul din ţară, …care..care…vine azi, să-şi facă publică credinţa în Islam. Este o fericire care nu se poate exprima în cuvinte. O fericire supremă. Un eveniment strălucitor. Ca şi cum istoria striga: „cât de puternic este Islamul!” Nu vrem să facem o comparaţie dar, Dumnezeu în Islam este o Divinitate Unică, care atrage la sine convertirea la Islam a sutelor de oameni şi mântuirea zecilor de pe căile rătăcirii şi ale întunericului care pune capăt ereziei şi desfrânării. Musulmanii erau fericiţi. Unul i-a dat un pantalon şi altul i-a dat o cămaşă, iar altul i-a dat un şal şi a intrat în moschee unde a ţinut un discurs fierbinte musulmanilor în care şi-a făcut public Islamul; după aceea s-au auzit strigăte „Allahu Ekbar”. Vocile s-au ridicat urându-i bun venit şi spunând: „Ce minune a făcut Dumnezeu”. Musulmanii erau fericiţi de Islamul celui care până acum îi dusese pe un drum greşit, iată-l astăzi îi cheamă la dreapta călăuzire şi Islam. În două zile, mulţi din cei care se creştinaseră s-au întors la oaza Islamului sub aripile lui ocrotitoare, duc o viaţă în bunăstare pe drumul drept al liniştei, al moralei şi al conştiinţei şi al sufletului împăcat. Spune Allah Preaînaltul în Quran-ul cel Sfânt: “pe cei care cred şi ale căror inimi îşi află tihna în amintirea lui Dumnezeu, nu-şi află inimile tihna în amintirea lui Dumnezeu, oare?” După două zile de la mărturisirea sa publică, au început creştinii care-l urau, să-l caute ca să-l omoare. L-au ameninţat în tot felul. Atunci, apărut la televizor pe canalul Consiliului Musulman a spus că el va ţine un discurs comunităţii Islamice cu ocazia convertirii sale la Islam. Toţi au aşteptat cu nerăbdare această ştire; iar creştinii erau şi ei printre cei care aşteptau. Am crezut că el va ataca biserica într-un mod violent şi va divulga multe din secretele sale de faţă cu toată lumea. La aceasta se aştepta biserica. Înainte de susţinerea acestui discurs, biserica a pregătit o pagină în care au scris că l-au găsit sărac şi vai de lume, dar l-au ajutat, l-au adoptat, l-au crescut şi l-au educat, până a ajuns la cel mai înalt nivel academic. Iar el este nerecunoscător şi le înşeală buna lor credinţă, răsplăteşte binele cu răul şi nu-i recunoaşte pe cei care au avut grijă de el.
Dar Dumnezeu le-a stricat planurile şi le-a închis drumurile, pentru că prietenul nostru a ţinut discursul total diferit de cum şi-au închipuit ei. El a început să le mulţumească pentru tot ce au făcut pentru el; a menţionat grija şi adăpostul oferit, pentru educaţie şi toate celalalte. A spus că, după Dumnezeu, le este dator lor pentru ceea ce au făcut pentru el. A arătat, într-un mod foarte elegant, dovadă a inteligenţei sale, că libertatea şi credinţa religioasă nu au nimic de a face cu sentimentele, nu se abordează orbeşte căci meritele lui Dumnezeu sunt deasupra tuturor meritelor, iar harul lui Dumnezeu este deasupra oricărui har.
Aceasta într-un mod care face pe oricine care a fost ajutat de biserică să-şi mai arunce o privire către acest ajutor şi această protecţie. Aceasta nu este decât o măsură a corectitudinii credinţei. Nu este factorul probabil pentru a-ţi alege o religie.
A lovit biserica în punctul cel mai vulnerabil, dejucându-i planurile; a arătat că religia musulmană nu le acceptă credincioşilor săi să arate nerecunoştinţă faţă de faptele bune, ci religia musulmană îi învaţă loialitatea, şi nu vrea ca ei să uite binele facut “în aceasta sunt semne pentru cei care meditează”.
La această serbare au fost prezenţi preşedintele Republicii Sierra Leone, un grup de demnitari şi un grup de reprezentanţi ai bisericii, pe care îi invitase universitatea pentru a pune bazele împăcării religioase şi a realiza o acalmare a situaţiei apărute în urma discursului pe care îl ţinuse preotul care Quran-ului, Sheikhul Taiys Al-Jamily, Dumnezeu să-l aibă în paza Sa, reprezentantul musulmanilor din Africa a luat cuvântul şi a arătat cum s-a convertit la Islam acel preot, a mai spus: “Tu vei afla că cei mai aprigi oameni în duşmănie faţă de credincioşi sunt evreii şi închinătorii la idoli şi vei afla că cei mai apropiaţi lor în prietenie sunt cei care spun :” Noi suntem nazareeni!”, căci vei afla printe ei preoţi şi călugări care nu vor fi plini de trufie” Vei vedea ochii lor plini de lacrimi când aud ceea ce i-a fost pogorât Trimisului, căci ei recunosc Adevărul în el. Ei spun: ”Domnul nostru! Noi credem ! Scrie-ne printre cei care mărturisesc!”
Aceasta este situaţia lui şi ceea ce s-a întâmplat. Când a început să explice acest verset, a ajuns cu explicaţia până la a spune „că îi vezi cum le curg lacrimile din ochi”, iar translatorul traducea imediat, a spus: „i-am văzut pe preoţii prezenţi cum îşi scoteau batistele şi îşi ştergeau ochii, mişcaţi sau se prefăceau, Dumnezeu ştie mai bine.”
Unul dintre preoţi i-a spus colegului care stătea lângă el: „Îţi jur că ăsta e cel care l-a îndrumat pe preot să-şi compună discursul şi ne-a făcut să ne simţim prost”, unul din musulmanii care stăteau lângă ei le-a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru victoria religiei lui. Dumnezeu este Mare şi slavă Lui!”
Centrul Cultural Islamic IslamulAzi