Yusuf Al-Qardawi
Primul principiu pe care l-a elaborat Islamul a fost: toate lucrurile pe care le-a creat Allah sunt permise prin natura lor, în afară de cele despre care a fost relatat un hadis autentic şi clar ca fiind interzise. Şi astfel, dacă hadisul nu este autentic sau nu spune într-un mod clar că un anumit lucru este oprit, acesta rămâne în continuare permis prin natura lui.
Teologii musulmani au luat drept dovadă că natura lucrurilor şi a binefacerilor este de a fi îngăduite prin nişte versete clare din Coran, aşa cum sunt următoarele vorbe ale lui Allah Preaînaltul:
El este Acela care a creat pentru voi toate câte sunt pe pământ, apoi S-a înălţat în cer şi a tocmit cele şapte ceruri şi El este Atoateştiutor. (Al-Baqarah 2:29).
Şi El v-a supus vouă toate cele care se află în ceruri şi care se află pre pământ. (Al-Jathiyah 45:13).
Oare nu vedeţi voi că Allah v-a supus vouă câte sunt în ceruri şi câte sunt pe pământ şi v-a copleşit pe voi cu binefacerile Sale – atât cele văzute cât şi cele ascunse? (Luqman 31:20).
Allah Preaslăvitul nu ar fi creat aceste lucruri şi nu le-ar fi supus omului, dăruindu-i-le, pentru ca apoi să-l lipsească de ele, oprindu-i-le. Cum să fi făcut acest lucru, de vreme ce le-a creat pentru om, i le-a supus lui şi l-a binecuvântat cu ele? El nu a interzis decât o mică parte dintre acestea, din motive la care ne vom referi în cele ce urmează.
Pornind de la aceasta, sfera lucrurilor oprite conform legislaţiei islamice este foarte restrânsă, în vreme ce sfera celor permise este foarte largă, deoarece textele autentice[1] şi clare care interzic anumite lucruri sunt foarte puţine la număr, în vreme ce lucrurile la care nu se face nici o referire precum că ar fi îngăduite sau oprite, înseamnă că se încadrează în categoria lucrurilor permise şi în sfera graţiei divine.
În legătură cu aceasta există un hadis[2] în care se spune: „Ceea ce Allah a îngăduit în Cartea Sa este îngăduit, ceea ce a oprit este oprit, iar pentru lucrurile despre care nu a spus nimic există favoare, graţie şi aşa primiţi de la Allah binecuvântarea Lui, căci Allah nu a uitat nimic!”[3] Şi a citit (Profetul):
Şi Domnul tău nu uită niciodată! (Maryam 19:64).
Salman al-Farisi a şi relatat că Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a fost întrebat despre unt, brânză şi clei. Profetul a răspuns: „Este îngăduit (halal) ceea ce Allah a îngăduit prin Cartea Sa şi este oprit (haram) ceea ce Allah a oprit prin Cartea Sa, iar ceea ce nu a pomenit înseamnă că vă este îngăduit”[4].
Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – nu a voit să răspundă acelora care au cerut amănunte, ci a trimis la un criteriu de referinţă pentru cunoaşterea a ceea ce este permis şi a ceea ce este interzis, fiind suficient ca oamenii să cunoască lucrurile pe care le-a interzis Allah, căci aceasta înseamnă că, în afară de cele interzise, sunt permise toate celelalte lucruri şi bune.
Trimisul lui Allah – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – a zis: „Allah a hotărât îndatoriri pe care nu trebuie să le neglijaţi, a stabilit limite pe care nu trebuie să le depăşiţi, a oprit de la lucruri pe care nu trebuie să le săvârşiţi şi nu a pomenit nimic despre alte lucruri, din îndurare pentru voi şi nu pentru că ar fi uitat de ele, aşa că nu le căutaţi!”
Se cuvine să facem aici precizarea că norma în legătură cu ceea ce este permis nu se limitează doar la lucrurile concrete, materiale, ci ea cuprinde şi faptele şi atitudinile, pe care le putem include în categoria „obiceiuri şi relaţii”. Aceasta înseamnă că nu este interzis dintre fapte şi atitudini decât ceea ce Legiuitorul Suprem a socotit a fi oprit, următoarele cuvinte ale lui Allah referindu-se, atât la lucrurile materiale, cât şi la fapte:
El doară v-a lămurit vouă limpede ceea ce v-a oprit. (Al-An’am 6:119).
Acest principiu de îngăduire a lucrurilor şi faptelor prin natura lor nu se aplică la faptele ce fac parte din actele de devoţiune [Ibadat], acestea fiind transmise numai prin revelaţie. în legătură cu aceasta, într-un hadis autentic (sahih) se relatează: „Acela care a născocit în privinţa rânduielii Noastre ceea ce nu face parte din ea (să ştie că acest lucru) este respins”. Adevărata religie conţine două principii esenţiale: să nu fie adorat decât Allah şi să nu fie venerat decât aşa cum El a hotărât. Acela care născoceşte un act de cult din proprie voinţă – oricine ar fi el – trebuie să ştie că acest lucru înseamnă rătăcire şi este respins, fiindcă numai Legiuitorul Suprem este deţinătorul dreptului în privinţa elaborării actelor de devoţiune prin care omul se apropie de El.
Obiceiurile şi relaţiile nu au fost hotărâte de Legiuitorul Suprem, ci au fost instituite de oamenii care au intrat în diverse tipuri de legături prin intermediul lor, iar Legiuitorul Suprem a venit pentru a le îndrepta şi a le perfecţiona, pentru a le confirma în unele cazuri unde nu există stricăciune sau prejudiciu.
Ibn Taymiyya a spus în această privinţă: „Vorbele şi faptele robilor lui Allah sunt de două feluri: actele de devoţiune, pe care se bazează religia lor, şi obiceiurile, de care au nevoie în viaţă. Din studierea atentă a normelor Legii divine (aş-Şari’ah) vom afla că actele de devoţiune (‘ibadat) pe care le-a impus Allah sau pe care El le-a socotit a fi îngăduite nu pot fi confirmate decât de Legea divină (aş-Şari’ah).
Cât despre obiceiuri, acestea sunt obiceiurile cu care oamenii s-au obişnuit şi de care au avut nevoie în această viaţă. Norma în privinţa acestora este că ele nu sunt interzise, în afară de acelea pe care Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul le-a oprit. Şi aceasta pentru că cele poruncite şi cele oprite au fost orânduite de Allah. Actul de devoţiune (ibadah) trebuie să fie poruncit.
De aceea, Imamul Ahmad [5] şi alţi mari jurisprudenți tradiţionalişti au spus că norma în privinţa actelor de devoţiune este ca ele să fie hotărâte de Allah şi că nu sunt socotite acceptate decât acelea pe care le-a hotărât Allah, căci altfel intrăm sub incidenţa vorbelor lui Allah Preaînaltul care spun:
Sau au ei asociaţi [ai lui Allah] care le-au orânduit lor religia pe care Allah nu a îngăduit-o? (Ash-Shura 42:21).
Norma în ceea ce priveşte obiceiurile este că ele sunt îngăduite şi nu sunt interzise decât acelea pe care Allah le-a oprit, căci altfel intrăm sub incidenţa vorbelor lui Allah Preaînaltul:
Spune: Vedeţi ce v-a pogorât[6] Allah drept mijloace de vieţuire?! Iar voi aţi oprit o parte dintre ele şi aţi îngăduit [o altă parte]. (Yunus 10:59).
Aceasta este o normă minunată, folositoare. Şi dacă aşa stau lucrurile, atunci putem afirma că vânzarea, darul, chiria şi alte obiceiuri, reguli şi acţiuni de care oamenii au nevoie pentru a trăi – aşa cum sunt mâncarea, băutura şi îmbrăcămintea – sunt reglementate de religie prin bunele moravuri; au fost interzise acelea dintre ele care aduc stricăciune, au fost acceptate cele necesare dintre ele, au fost considerate nerecomandabile acelea dintre ele care nu sunt necesare şi au fost considerate recomandabile acelea dintre ele în care există un folos foarte probabil, în funcţie de felurile acestor obiceiuri şi calităţile lor.
Dacă lucrurile stau astăzi astfel, înseamnă că oamenii pot să încheie tranzacţii şi să închirieze după cum voiesc, cu excepţia situaţiilor interzise de Legea divină (aş-şari’a), pot să mănânce şi să bea după cum poftesc, cu excepţia celor interzise de Legea divină – chiar dacă unele dintre aceste lucruri sunt recomandabile sau sunt nerecomandabile – şi câtă vreme Legea divină nu stabileşte anumite limite pentru acestea, ele sunt îngăduite după norma principală [7].
Această normă menţionată este confirmată şi de Jabir, fiul lui Abdullah, despre care se relatează într-un hadis autentic că a zis: „Există practica ejaculării extravaginale în vremea revelării Coranului. Dacă acesta ar fi fost un lucru care se cuvenea să fie oprit, ar fi fost oprit de Coran”.
Citatul acesta confirmă că oamenii sunt liberi să săvârşească ceea ce nu a fost pomenit în revelaţie că ar fi interzis. Prin aceasta s-a statuat norma respectabilă conform căreia un act de devoţiune nu este socotit legitim decât dacă Allah a orânduit astfel şi un obicei nu este interzis decât dacă Allah l-a oprit.
[1] Expresia „un text autentic” înseamnă un verset coranic sau un hadis autentic
[2] Vom folosi expresia de „un hadis autentic” ca traducere pentru Hadis Sahih, care este un hadis transmis într-un mod succesiv şi sigur de la Profetul Muhammed până la noi.
[3] Relatat de Al-Hakim care l-a socotit autentic (sahih), preluat de la Abu Ad-Darda, iarAI-Bazzar I-a extras, spunând că lanţul transmiţătorilor săi (sanad) este bun (N.A.)
[4] Relatat de At-Tirmizi, de Ibn Maja şi de Al-Hakim (N.A.)
[5] Este Ahmad, fiul lui Hanbal, unul dintre cei patru mari imami.
[6] A creat (N.T.)
[7] Ibn Taymiyya, Al-Qawa’id an-nuraniyya al-fiqhiyya, p. 112-113. Pe baza acestei norme, IbnTaymiyya şi discipolul său Ibn al-Qayyim, precum şi toţi juriştii hanbaliţi au stabilit că norma în privinţa contractelor şi condiţiilor este că ele sunt permise şi orice contact în legătură cu care nu există nici o prescripţie de interzicere şi nu conţine nimic oprit este socotit legal (halal) (N.A.)
____
Permis si Interzis in Islam, Editura Islam, Bucuresti 1996