Simț și rațiune
O serie de oameni au tăgăduit existenţa lui Allah atât în antichitate, cât şi în vremurile moderne, întrucât nu L-au putut percepe cu ajutorul simţurilor proprii, închipuindu-şi că aceasta este calea către El. Ei i-au acuzat pe cei care au crezut în El că ar avea iluzii, că ar fi rătăciți, că ar fi superstiţioşi, că ar fi tulburaţi mintal, că ar gândi neştiinţific şi au continuat şirul lung al injuriilor, batjocurii şi dispreţului manifestat faţă de credincioşi, din cauza faptului că aceştia au crezut în Allah fără să fi recurs la calea simţurilor.
Aceia care pretind că nu cred decât în ceea ce percep simţurile lor sunt contrazişi de realitatea materială pe care o trăiesc, căci ei cred, de exemplu, în existenţa gravitaţiei şi în legile ei fără să o fi văzut, ci prin prisma efectelor ei, cred în validitatea raţiunii fără să o fi văzut, ci doar pentru că i-au constatat efectele, cred în magnetism pentru că fierul este atras de fier, fără să fi văzut cauza acestei atracţii, cred în existenţa electronului şi a neutronului, fără să fi văzut vreun electron sau vreun neutron.
Aceste fapte dovedesc că ei cred în nişte lucruri pe care nu le-au perceput cu ajutorul simţurilor proprii, dar ale căror efecte i-au făcut să ia cunoştinţă de ele şi să creadă în existenţa lor cu certitudine, ceea ce înseamnă că aceştia cred în multe dintre faptele existenţei doar pentru că le-au perceput efectele, fără să le fi perceput substanţa sau esenţa.
Aşadar raţiunea – şi nu simţurile – l-a ajutat pe om să le cunoască. Simţurile au constituit instrumentul care i-a furnizat raţiunii datele necesare emiterii unei judecăţi, dar nu ar fi fost emisă nicio judecată şi nu ar fi existat nicio cunoaştere dacă nu ar fi existat raţiunea.
Realitatea este că simţurile ne oferă uneori imagini deformate, iluzii şi noi cunoaştem adevărul numai cu ajutorul raţiunii: băţul introdus în apă pare frânt, liniile paralele despărţite de alte linii nu mai par paralele, cifrele albe par mai mari decât cifrele negre, impresia că mergem întotdeauna cu capul în sus, indiferent dacă ne aflăm la Polul Nord, la Polul Sud sau la Ecuator. Toate aceste exemple ne arată limpede că, dacă nu ar fi existat raţiunea, simţurile ne-ar fi oferit erori în loc de adevăruri; dacă nu ar exista raţiunea, nu am dispune de nicio cunoştinţă.
Simț și rațiune
Oare au avut dreptate aceia care au limitat întreaga cunoaştere la simţuri?
Oare au fost logici atunci când au respins credinţa în Allah pentru că nu L-au perceput cu simţurile proprii, cu toate că ei au crezut numai datorită consecinţelor şi efectelor în toate realităţile nevăzute şi care constituie cele mai multe fapte cunoscute de om?
Această viziune referitoare la calea cunoaşterii lui Allah, atât în vechime, cât şi în prezent, este unul dintre cele mai importante elemente care i-a îndepărtat pe mulţi oameni de calea adevăratei credinţe în Allah, deşi această perspectivă nu este corectă, întrucât raţiunea prin intuiţia ei judecă şi constată că Allah este creatorul materiei şi nu este o materie, fiindcă materia nu creează materie, iar dacă numai materia concretă este lucrul pe care îl pot percepe simţurile, atunci ele nu-L vor putea percepe pe Allah.
Se pare că nu există nicio naţiune şi niciun necredincios care să nu aibă această suspiciune în legătură cu dimensiunea senzorială a căii de cunoaştere a esenţei divine. Am auzit, în vremurile noastre, de existenţa unor indivizi care consideră imposibilitatea vederii esenţei divine drept o justificare a ateismului, după cum am auzit şi state declarând acest lucru, aşa cum declara un post de radio cu ocazia lansării primului satelit artificial sovietic în cosmos.
sursa: islamulazi.ro