Lumina pe care au urmat-o companionii
Ce profesor a fost şi ce om! A fost binecuvântat cu măreţie, sinceritate şi cu un caracter sublim! Cu adevărat, cei copleşiţi de măreţia sa au o scuză, iar cei care şi-au sacrificat vieţile de dragul lui sunt cei triumfători.
Muhammad Ibn ’Abd Allah era Profetul lui Allah trimis oamenilor pe când se afla la jumătatea vieţii. La ce mister avea el acces încât să devină un om demn de slavă printre fiinţele umane! Şi ce mâini nobile a întins către cer de a deschis larg toate porţile milei, ale binecuvântării şi ale călăuzirii! Ce credinţă, ce virtute şi ce puritate! Ce modestie, ce iubire şi ce loialitate! Ce devotament faţă de adevăr şi ce respect pentru viaţă şi pentru cei vii?
Allah i-a oferit binecuvântările Sale pentru a fi demn de a purta stindardul Său şi de a vorbi pentru El, făcându-l ultimul dintre Profeţii Săi. Aşadar Îndurarea lui Allah revărsată asupra sa a fost mare. Dar, oricum ar vorbi minţile, inspiraţia şi condeiele despre el sau chiar dacă ar cânta imnuri de laudă pentru a-i evidenţia măreţia, toate par nesemnificative în faţa trăsăturilor sale superioare.
La scurt timp după apariţia vieţii, Allah a făcut ca toate ființele să-i aclame venirea şi a trimis profeţi oamenilor de pretutindeni care au adus cu ei principiile chemării divine şi ale credinţei, adevărul învăţăturilor Sale, gloria Sa, lumina mesajului şi compasiunea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).
Acesta este adevărul. Acesta a fost obiectivul principal şi nimic mai mult. Loialitatea credincioşilor şi faptul că el a devenit ţelul şi calea, învăţătorul şi prietenul se datorează trăsăturilor sale strălucitoare şi a excelenţei sale spirituale neegalate.
Ce i-a făcut pe acei nobili să devină oamenii săi, să asculte cuvintele sale şi să accepte religia sa? Abu Bakr, Talhah, Az-Zubair, ’Uthmaan Ibn ’Affaan, ’Abd Ar-Rahman Ibn ’Awf şi Sa’d Ibn Abi Waqqaas şi-au abandonat grabnic averea şi gloria pe care o aveau în comunitatea lor, primind poveri grele în viaţa plină de griji, suferinţă şi conflicte.
Ce i-a făcut pe cei slabi din comunitate să caute protecţia lui, grăbindu-se să răspundă chemării sale şi să adere la religia sa, deși au văzut că nu este un om înstărit şi nu are arme, iar răul se abătea asupra lui, urmărindu-l cu înverşunare, fără ca el să-l evite?
Ce l-a făcut pe tiranul preislamic ’Umar Ibn Al-Khattaab, care a plecat să-i taie nobilul său cap cu sabia, să se întoarcă pentru a tăia cu aceeaşi sabie, ascuţită prin credinţă, capetele duşmanilor şi ale persecutorilor Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)?
Ce a determinat elita oraşului şi pe nobilii bărbaţi să meargă la el şi să accepte să-i fie companioni, îmbrăţişând în mod voluntar dificultăţile şi frica, ştiind că lupta dintre ei şi Quraish va fi mai terifiantă decât însăşi teroarea?
Ce a făcut ca numărul acelora care au crezut în el să sporească şi nu să descrească, cu toate că a declarat zi şi noapte: „Nu dețin nici binele şi nici răul pentru voi. Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine sau cu voi.”?
Ce i-a făcut să creadă că lumea îşi va deschide porţile pentru ei, iar picioarele lor vor păşi peste aur şi peste cununile lumii? Şi că Sfântul Coran, pe care îl recitau în secret, va reverbera în tonalităţi puternice şi răsunătoare, nu doar în timpul propriei lor generaţii sau în peninsula lor, ci şi de-a lungul secolelor şi pretutindeni.
Ce i-a făcut să creadă în mesajul adus de către Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), deşi atunci când au privit în jurul lor nu au găsit nimic în afară de căldură, pământ sterp şi pietre emanând vapori fierbinţi şi ale căror creste ascuţite arătau precum capetele de diavol!
Ce le-a umplut inimile de certitudine, putere şi voinţă?
A fost Ibn ’Abd Allah, cine altcineva ar fi putut face asta?
Ei înşişi i-au văzut toate virtuţile şi tot ceea ce-l diferenţia de ceilalţi. I-au observat cinstea, puritatea, onestitatea, loialitatea şi curajul. I-au văzut superioritatea şi compasiunea. I-au remarcat puterea intelectului şi expresivitatea. Au văzut soarele strălucind precum strălucea adevărul şi distincţia sa.
Au auzit credinţa curgând prin venele sale atunci când Muhammad a început să-i binecuvânteze cu revelaţia zilnică pe care o primea. Ei au văzut toate acestea şi mai multe, faţă în faţă şi în practică, prin intermediul propriei lor viziuni şi percepţii.