M-am hotarat sa scriu aceste randuri atunci cand am citit despre convertirea la Islam a unui politician occidental care in anii trecuti milita impotriva Islamului si a musulmanilor.
M-am nascut in Bacau intr-o familie modesta, obisnuita. Am avut o copilarie frumoasa, cu bune si mai putin bune, dar una care nu seamana in niciun caz cu ale copiilor de acum. Mi-am iubit si imi iubesc familia foarte mult, iar dragostea de tara a fost mereu pentru mine cea mai nobila dintre toate, doar ca pentru mine avea totusi niste sensuri extrem de limitate.
Pentru mine sa fii român însemna sa vezi lucrurile dupa cum le vedeam eu. Orice abatere de la perspectiva mea, era interpretata de mine drept un semn de coruptie, de tradare a neamului si a intereselor lui. Cand auzeam vreo discuție despre acest subiect, dar și tangential, ma aprindeam imediat și ma erijam intr-o pozitie de aparare a neamului după înțelegerile mele inguste. Empatizam cu mișcările propagandiste contra musulmanllor din Germania, din Franța și din orice țară din Occident.
În vara anului 2015 deja erau prea multe teme fierbinți în buletinul de știri. Toate televiziunile vorbeau despre „invazia” musulmanilor în Europa, difuzau imagini aproape amenințătoare, se crease o isterie legată de aceasta asa-zisa ofensiva.
Pentru mine, care oricum interpretam lucrurile intr-un mod mult prea deplasat, aceasta avalanșă de știri la care se adaugau si tot felul de dezbateri pe tema înființării unei mari moscheii, dădeau aparent conturul unei situații extrem de alarmante. Intelectuali de renume si formatori de opinie analizau aceste evenimente prin lupa unui conflict.
Într-o seară de iarnă in 2016, am prins un reportaj difuzat la televiziunea publică în care se făceau din nou referiri ingrijoratoare la tema prezenței musulmanilor, am ascultat si pozitia oficială a comunității musulmane din tara. Apoi am început să caut mai multe despre ea si m-am oprit câteva saptamanii asupra temei identității naționale a lor. Am incercat sa inteleg cat mai bine identitatea complexă a tătarilor și turcilor din Romania.
Din aproape în aproape am început să realizez mai bine ca etnia, rasa sau religia nu interferează (sau nu ar trebui) cu dragostea de țară și cu identitatea nationala. Am găsit atât de mulți „mândrii că sunt români”, deși erau de alte etnii, sau erau musulmani. Prin personalitățile lor, caracterele lor, credeti-ma ca ar fi făcut cinste oricărui neam. M-am simțit rușinat ca eu înainte ii consideram pe ei mai puțin romani, ca le contestam intr-un fel apartenenta la statul român sau la cultura romaneasca.
Am inceput să înțeleg că interesul nostru național este dincolo de religia fiecăruia, de etnia și de alte diferențe de acest fel. Am citit despre implicarea acestor minoritati in apararea intereselor statului roman si sa inteleg complexitatea lucrurilor.
O perioadă am fost reținut în ce privește orice credinta, dar începusem să fiu vizibil mai tolerant fata de alegerile altora. Am început să citesc renunțând la prejudecăți (nu doar carti/site-uri despre Islam, ci sa ma documentez mai pe larg despre istoria religiilor) si am descoperit cat de tolerant este de fapt Islamul.
Da, mi-am ales de curând Islamul ca religie. Am vorbit cu familia mea despre acest lucru si pot sa spun ca nu au primit vestea cu bucurie. As vrea doar sa mi se acorde dreptul de a avea credinta aleasă de mine. Cred ca m-am schimbat în bine foarte mult. Nu doar ca am ales sa fiu mai înțelegător în legătură cu drepturile și libertatea fiecăruia, însă chiar incerc sa fiu mult mai bun, mai generos și iubitor cu semenii mei. Cred ca fiecare ar trebui sa aiba libertatea conștiinței. Însă, pot intelege si reticența familiei mele, atunci când mă gândesc cum vedeam eu lucrurile. Sper ca Dumnezeu sa ma călăuzească spre bine mereu și mă rog sa imi accepte cainta și credinta. Sunt cel putin tot atât de roman precum eram si inainte. ?