Sevinci Gemaledin
Sistemul politic în Islam nu este teocratic deoarece teocrația implică două elemente de bază. Primul element reprezintă asumarea sau acceptarea principiului conform căruia Dumnezeu este Singurul care deține puterea supremă a suveranității. A doua parte a definiției dată teocrației reprezintă asumarea existentei unei clase preoțești sau cler care pretind ca sunt reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ, singurii care au dreptul de a interpreta vointa lui Dumnezeu și care în anumite situații sunt cei care ar trebui să forțeze legea divină.
Conform primei păți a definiției, teocrația nu ar fi contadictorie Islamului a carui structură este bazată pe aceptarea supremației lui Dumnezeu în ceea ce privește supremația legilor Sale și convingerea că întelepciunea Sa este infinită. Cu toate acestea, a doua parte a definiției nu are deloc de-a face cu Islamul. În Islam nu există vreo biserică ca intituție în sine, nu exstă cler. Islamul nu acceptă noțiunea conform căreia un anumit grup de oameni s-ar putea proclama reprezentanții lui Dumnezeu pe Pământ. Întreaga rasă umană este privită într-un fel ca fiind reprezentanți ai lui Dumnezeu pe pământ.
În Islam legitimitatea oricărei puteri sau instituții este derivată din acceptarea poporului a acestei legitimități. Cu alte cuvinte, cineva nu poate câștiga legitimitate ca lider până ce poporul nu și-a dat consimțământul la aceasta, și nu prin impunerea acestui lucru; poporul este coplet liber să-și aleagă conducătorii. Islamul nu acceptă un sistem care implică orice forme de dictatură și nici nu acceptă un sistem monarhic în care puterea este moștenită prin relații de rudenie.
Unele dintre principiile fundamentale ale democrației sunt similare Islamului: în primul rând ideea sau conceptul de libertate a poporului în a-și alege conducătorul pe care și-l doresc. O altă idee similară este aceea a participării într-o formă sau alta în procesul decizional. A treia similitudine dintre islam și democrație o reprezintă acțiunea de înlăturare a unor conducători care eșuează în îndeplinirea unor așteptări ale poporului.
Prima diferență principală dintre sistemul politic propus de islam și cel democratic este că în democrație autoritatea finală se regăsește în popor. În Islam autoritatea supremă nu aparține oamenilor, ci aprține doar lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că în Islam atât conducătorul cît și cel condus sunt subordonați unei criterii superioare de decizie, iar aceasta este călăuzirea divină. Dacă oamenii – conducătorul și cei conduși – sunt adevărați drept-credincioși, ultimul cuvânt în interpretarea sau înțelegerea acestor legi divine ar trebui să se facă tot prin aceste legi.
Unii s-ar putea gândi că această distincție dintre Islam și democrație rămâne doar academică sau teoretică, dar nu este așa. Are niște implicații serioase. De exemplu, cînd într-o democrație occidentală majoritatea decide că limita de vârstă pentru consumul de alcol ar trebui coborâtă la treisprezece sau paisprezece ani indiferent de consecințele dăunătoare, aceasta devine o lege pentru că majoritatea populației vrea acest lucru. Conform legii islamice, Coranul în sine interzice alcoolul, așadar el ar trebui interzis indiferent de voința poporului. Un alt exemplu ar fi acela al drepturilor minorităților. Presupunem că într-o societate cu o majoritate a populației de o anumită rasă, clasă sau grup decide să încalce drepturile minorităților, chiar dacă constituția interzice aceasta; ea poate fi schimbată. Așadar dacă este luată o decizie de oprimare a unei anumite minorități, aceasta poate fi făcută conform normelor democrației, cel puțin teoretic. Într-un sistem islamic acestea nu s-ar putea întâmpla pentru că drepturile minorităților sunt drepturi garantate de Coran și de Tradiția Profetică și prin urmare nici o ființă umană nu poate schimba aceasta.
Coranul și Tradiția Profetică reprezintă pentru musulmani constituția supremă, care este diferită de o constituție seculară pentru că nu poate fi modificată. Într-un sistem secular, constituția poate fi schimbată oricînd se ajunge la concluzia că este necesar, pentru că este o creație a omului și pot fi găsite oricând cuvinte mai potrivite decât cele folosite inainte. Însă în cazul constutuției divine nimeni nu poate spune “Eu știu mai bine decît Dumnezeu”. Mai mult decât atât, este destul de clar că democrația funcționează cu sistemele seculare în care legislația bisericilor, templelor sau a oricărui organism religios nu are nimic de-a face cu actualul sistem politic.
Pentru a avea un sistem politic care să fie Islamic nu este suficientă implementarea anumitor aspecte din Islam, precum legea penală, însă neglijând unele chestiuni fundamentale precum libertatea poporului de a-și alege singur conducătorii. Folosofia legii penale în Islam nu este legată doar de sancțiune; este ideea de creare a unei reforme în societate prin îndepărtarea cauzelor infracțiunilor înainte ca pedeapsa să fie aplicată. Așadar, inante de punerea în practică a legilor, conducătorii ar trebui să mediteze la înțelepciunea legislației și la premisele implementării acelor sacțiuni.
În ziua de astăzi nu există un sistem politic islamic complet și un model prefect al lui. Dar aceasta nu înseamnă că este vorba de un sistem utopic existent doar în teorie. El a existat într-o formă completă și perfectă pe timpul vieții profetului Muhammad și în perioada în care au condus cei patru califi drept-călăuziți. Au fost urcușuri și coborâșuri, dar au fost unele perioade în care putem spune că modelul era aproape perfect ori aproape de perfecțiune. În secolele ce au urmat, au existat ascensiuni și degradări și multe deviații. Este foarte dificil să menționăm din această perioadă un singur exemplu și să pretindem că el ar reprezenta adevărata imagine a unui sistem politic islamic. Cu adevărat există numeroase sisteme care conțin învățături islamice, însă violează principii fundamentale pe care s-ar baza un sistem politic islamic, deși ele pretind a fi islamice.
_____
sursa: jamalbadawi.org
Jamal Badawi (Arabă: جمال بدوي) este un profesor musulman de inalta clasa, cetatean canadian de origine egipteana.