Este apostazia o crima capitala? – partea 2
Taha Jabir Alwani
Oamenii de știință musulmani nu au perceput nicio contradicție între principiul unanim recunoscut al libertății religioase consacrate în declarația din Coran: „Nu există constrângere în credință“ și ratificarea pedepsei cu moartea pentru apostazie. În diferitele perioade ale istoriei noastre islamice, această ratificare a constituit punctul de vedere predominant. Opiniile savanților proeminenți timpurii care nu au fost de acord cu majoritatea covârșitoare – inclusiv persoane importante și influente, cum ar fi companionii Omar ibn al-Khattab (Allah fie mulțumit de el! – d.23 d.Hj), Ibrahim al-Nakhi (Allah fie mulțumit de el! – d.cca 96 d.Hj) și Sufyan al-Thawri (Allah fie mulțumit de el! – d. 160 d.Hj) și alte figuri ilustre – nu au avut suficientă rezonanță și nici răspândire largă.
Prin urmare, transmițătorii jurisprudenței islamice au promovat ideea că a existat un „consens“ cu privire la hotărârea care a fost adoptată de majoritatea savanților de jurisprudență (fiqh), cum că apostatul trebuia să fie obligat să se întoarcă la Islam prin amenințarea pedepsei cu moartea.
Scopul clar al acestei hotărâri a fost acela de a proteja religia de încercările de a devaloriza sau de a submina funcția ei fundamentală pe baza cărora națiunea musulmană a luat ființă, ca bază a legitimității doctrinei și legii islamice și a tuturor sistemelor vitale din statul islamic.
Această hotărâre contravine dreptului omului de a-și alege doctrina sau religia și de a-și exprima propria credință într-o forma liberă și fără constrângere; o polemică ce a fost inițial începută de reformatorii Jamal al-Dinal-Afghani, Muhammad Abduh, Rashid Rida și alții. Acești gânditori erau îngrijorați de faptul că Islamul ar învăța necesitatea de a obliga un apostat să se întoarcă la Islam prin amenințarea cu moartea, ceea ce ar presupune constrângere în Islam și o desconsiderare privind libertatea de credință și de exprimare.
Cartea celebră a lui Al-Afgani, Al-Radd ala al-Dahiriyyin – Răspunsul dat materialiștilor, a afirmat necesitatea ca musulmanii să se supună dispozițiilor Coranului de a dezbate pașnic cu cei care nu sunt de acord cu ei, de a răspunde afirmațiilor lor și de a combate îndoielile sau argumentele pe care le ridică cu probe și dovezi islamice. Cu toate acestea, chestiunea nu a fost soluționată la acel moment, ci a continuat să fie un subiect de controversă, în timp ce scepticii nu au făcut public punctul lor de vedere.
Întorcându-ne în 1985, președintele Sudanului, Jafar Numayri, a aplicat hotărârile legii islamice, ordonând executarea lui Mahmud Muhammad Taha. Acestui fapt i-a urmat cazul Salman Rushdie și ordinul ulterior privind executarea sa care a fost emis de către Imamul Iranului Khomeini.
Ambele cazuri au intrat în centrul atenției internaționale, iar Islamul a fost declarat ostil față de cea mai mare dintre toate valorile din Occidentul contemporan: libertatea.
Verdictul și cărțile care au urmat cazului Rushdie au perpetuat statu-quoul care dicta pedeapsa cu moartea pentru apostazie. Mai multe cazuri au avut loc în Egipt, semănând discordie în rândul elitelor educate ale Egiptului, in timp ce Națiunile Unite, instituțiile sale specializate și alte organe ale noii ordini sociale, au continuat să lanseze ofense împotriva Islamului. Atunci, cum pot musulmanii să facă față acestei dificultăți care continuă să-i afecteze, care a înstrăinat mulți oameni de la Islam și care a expus Islamul la atacuri?
În conformitate cu obiceiul juriștilor musulmani, acest studiu folosește termenul hadd (plural hudud) pentru a descrie legile și hotărârile lui Dumnezeu. Arabii au tendința să folosească termenul lingvistic hadd în sensul unei barieri între două lucruri. Termenii folosiți de juriștii și savanții musulmani în metodologia jurisprudenței tind să fie dominați nu de „limbajul coranic”, ci mai degrabă de„limba arabă”. Un exemplu esențial al acestui fapt poate fi văzut în utilizarea termenului hadd și pluralului său, hudud.
Acest termen apare în paisprezece versete ale Coranului.
În două dintre acestea, este utilizat în sensul de „legile și poruncile lui Dumnezeu“, în ceea ce privește practicile de post, căsătorie și divorț și moștenire. În niciunul dintre ele termenul hudud nu se referă la pedeapsă, ci afirmă necesitatea de a respecta rânduielile și legile lui Dumnezeu.
Coranul subliniază importanța respectarii legilor divine cu privire la problemele legate de familie, astfel încât este uimitor cum juriștii musulmani au schimbat folosirea acestui termen coranic, limitându-i semnificația la domeniul sistemului penal. Termenul hadd, din punct de vedere lingvistic, înseamnă prevenire sau interzicere. De asemenea, sancțiunile menționate în Coran pentru furt și abatere sexuală nu folosesc termenul hadd. Ce se află în spatele acestei încălcări flagrante a utilizării coranice?
Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019