Este apostazia o crima capitala? – part 3
Taha Jabir Alwani
Un conducător privește sistemul penal ca fiind cel mai important mijloc pentru el de a impune ordine, a inspira respect și a atinge obiective. Cel mai impresionant sistem penal este acela a cărui autoritate poate fi atribuită lui Dumnezeu, deoarece prin acest tip de sistem conducătorul poate culege cele mai mari beneficii pentru regimul său.
În consecință, învățați evlavioși, cum ar fi Imamul Malik, Abu Hanifah, al-Shafii, Ahmad ibn Hanbal, al-Hasan al-Basri, Sufyan al-Thawri și alții, au denunțat frecvent conducătorii pentru abuzul de sistem penal și exploatarea lui pentru propriul interes tiranic și capricios. Corpusul scris al patrimoniului musulman conține astfel de denunțuri în predicile și îndemnurile juriștilor către conducători, precum și în epistolele, lecțiile și scrierile lor juridice.
Într-adevăr, în era noastră, unii susținători ai „islamului politic” reduc în totalitate Islamul și legea islamică numai la sistemul penal. În consecință, atunci când mulți dintre acești indivizi vorbesc de aplicarea legii islamice, ceea ce ei înțeleg prin „lege islamică” nu este altceva decât o serie de sancțiuni asociate acesteia. De asemenea, unele regimuri aplică rapid anumite sancțiuni pentru a-și demonstra rigurozitatea religioasă și angajamentul față de ceea ce numesc ei a fi Shari’ah.
Puritatea religiei contrastează puternic cu distorsiunile care rezultă din religiozitatea umană și din modalitățile de înțelegere a religiei. Astfel de distorsiuni denaturează conceptele religiei, care rămân dezgolite de conținutul lor legitim primind alte semnificații. Dumnezeu declară că El și-a trimis mesagerii pentru ca oamenii să nu aibă niciun argument împotriva Lui, dar afirmă și capacitatea umană de a protesta și de a argumenta și dorința instinctivă de a căuta dovezi și probe.
Coranul oferă orizonturi islamice care se reînnoiesc cu trecerea secolelor; oferă o bază fermă pentru doctrina inepuizabilă a Islamului și clarifică principiile dreptului său. Sunnah sau tradiția profetică constituie o aplicare a Coranului care reflectă cel mai înalt și mai precis grad de înțelegere.
Sunnah luată ca un întreg, oferă metodologia de emulație a Profetului. Prin urmare, ar trebui să ne dăm seama de diferențele majore dintre emulație și ascultare, pe de o parte, și de imitație și acceptare oarbă pe de altă parte.
Emulația și ascultarea sunt procese care se sprijină pe natura autoritară și persuasiunea probelor, pe cunoștințele cuiva și înțelegerea acestora. În ceea ce privește imitarea și acceptarea necritică (taqlid), ele sunt un fel de mimetism nechibzuit fără să fie precedat de nicio examinare sau reflecție asupra unor probe relevante. Ijtihad sau străduința intelectuală este o trăsătură distinctivă a legii islamice, o trăsătură esențială, fundamentală a raționamentului și rectificării independente. Reflectând asupra Sunnei ca fiind cea care clarifică, explică și aplică Coranul, acesta cere de asemenea ijtihadul. Acest proces important de exegeză este un mijloc de a recunoaște în timp diversitatea popoarelor lumii și a opiniilor și de a aborda aspecte importante.
_____________________________________
Extras din cartea Apostazia in Islam. Analiza istorica si scripturala de Taha Jabir Alwani, IIIT, Editura A.M.R., Constanta 2019