Din viata Profetului – episodul din Taa’if -1
partea intai
Perseverenţa Profetului în privinţa adevărului, stăruinţa în privinţa mesajului şi răbdarea sa în perioada marilor nenorociri erau cu toate de dragul lui Allah şi nu pentru beneficiul său personal. Toate acestea erau conectate pentru a atrage minţi strălucite şi pentru a trezi oameni conştienţi care să urmeze lumina care îi chema şi să se grăbească către onestul şi adevăratul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care a venit pentru a purifica sufletele şi pentru a îndruma. Oamenii l-au văzut în momentul în care răul îl ataca din toate părţile. Refugiul pe care l-a căutat la unchiul său, Abu Taalib, şi la soţia sa, Khadiijah, i s-a refuzat, pentru că amândoi au murit la interval de numai câteva zile unul de celălalt.
Oricui doreşte să-şi imagineze proporţiile persecuţiei şi ale războiului lansat de către tribul Quraish împotriva Profetului neînarmat îi este de ajuns să ştie că însuşi Abu Lahab, care i-a fost cel mai înverşunat rival şi inamic, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut, încât a anunţat că îl va proteja pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), îl va ajuta şi va înfrunta orice agresiune împotriva lui. Însă Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a refuzat protecţia şi a rămas devotat mesajului său. Nimeni nu-l putea feri de rău, pentru că nimeni nu îndrăznea! Chiar şi distinsul Abu Bakr nu putea face altceva decât să lăcrimeze.
Într-o zi, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a mers la Ka’bah şi, în vreme ce o înconjura, nobilii din Quraish, care îl aşteptau, l-au încercuit spunând: „Tu eşti cel care spune cutare şi cutare lucruri despre zeităţile noastre?” Iar el le-a răspuns cu calm: „Da, am spus asta.” Ei l-au luat de guler, dar Abu Bakr a cerut eliberarea lui, spunând cu lacrimi în ochi: „Aveţi de gând să ucideţi un om pentru faptul că spune: «Allah este Domnul meu?»”
Oricine l-a văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în ziua At-Taa’if a fost convins că vede un exemplu al adevărului şi al loialităţii. El şi-a întors faţa către tribul Thaqiif, chemându-i la Allah, Unicul şi Cel Biruitor.
Nu era suficient ceea ce primea de la clanul său şi de la rudele sale? Nu l-au prevenit ei în legătură cu un rău din ce în ce mai mare, atunci când acesta vine din partea unor oameni cu care nu are legături de sânge? Cu siguranţă nu, pentru că aceste consecinţe dăunătoare nu erau luate în calcul de către el. Allah Cel Milostiv îi poruncise să transmită mesajul şi aceasta era suficient. Şi-a amintit de ziua în care intransigenţa comunităţii sale a sporit şi a mers acasă, refugiindu-se cu amărăciune în patul său. A auzit vocea Raiului atingându-i inima şi a auzit imediat vocea revelaţiei poruncindu-i acelaşi lucru ca în ziua peşterii: „O, tu cel acoperit! Ridică-te şi îndeamnă!” (Coran 74: 1-2).
Apoi a trebuit să transmită mesajul şi să avertizeze. Prin urmare, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu s-a temut de rău şi nu a căutat confortul. S-a hotărât atunci să meargă la At-Taa’if să transmită cuvântul lui Allah oamenilor săi. Acolo, nobilii comunităţii sale l-au înconjurat, fiind mai vicleni decât tovarăşii lor din Mekka. I-au instigat pe copii şi pe huligani împotriva lui şi au încălcat cele mai sacre dintre obiceiurile arabilor, ospitalitatea şi protecţia aceluia care solicită ajutor.
Ei şi-au trimis huliganii şi tinerii pe urmele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), să arunce cu pietre în el. Acesta era cel pentru care Quraish s-a oferit să colecteze bani pentru a-l face cel mai bogat dintre ei şi pe care să-l desemneze conducătorul şi regele lor! Totuşi, a refuzat, spunând: „Eu nu sunt decât slujitorul lui Allah şi Profetul Său!”
Acum îl vedem în At-Taa’if, retras într-o livadă, pentru ca zidurile sale să-l protejeze de urmărirea huliganilor. Mâna sa dreaptă era întinsă înspre cer, rugându-se la Allah în vreme ce mâna sa stângă îl proteja de pietrele aruncate. Se adresa Creatorului şi Domnului său, spunând: „Dacă nu eşti furios pe mine, nu-mi pasă de alte lucruri; faptul că îmi oferi Îndurarea Ta este un lucru prea generos din partea Ta.”
Într-adevăr, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a ştiut să se adreseze Domnului său cu politeţe! Când a afirmat că nu-i pasă de cele rele de dragul lui Allah, el a mărturisit însă că are o mare nevoie de îndurare din partea Sa. El nu s-a simţit mândru de rezistenţa şi de curajul său. De aceea cel mai bun mod de a exprima curajul şi rezistenţa într-o astfel de situaţie este rugăciunea şi invocarea.